Imperiul Soților Grey

1. Învățând Să Nu Renunț

„Căci moarte nu există,
și ce numești tu moarte,
E-o viață altfel scrisă
în sfânta firii carte."

M. Eminescu

|P R O L O G|
Invăţând Să Nu Renunţ

—Filmele astea siropoase mă omoară! Nu pot să cred că am acceptat să mă uit la drăcia asta de Titanic, s-a plâns Jacob, care își răscolea părul blond cu mâinile în timp ce ofta.

Mi-am dat ochii peste cap, sătulă să îi aud plângerile și m-am ridicat, îndreptându-mă spre bucătărie că să iau două pahare cu vin.

—Niciodată n-ai putut să fii romantic, iubitule.

I-am întins paharul cu picior, plin cu băutura amețitoare și ca mulțumire mi-a sărutat mâna.

M-am trântit pe el, sărutându-l ușor pe ureche și pe gât, răsucindu-mi bazinul peste al său. Își asează paharul pe o măsută și își poziționează mâinile pe coapsele mele, acaparându-mi buzele cu ale sale într-un sărut sălbatic și plin de dorintă.

În timp ce îmi dădea jos tricoul, își muta săruturile de pe gură pe gât și pe sânii mei ce se întăreau sub atingerile lui pătimase.

—Mâinile sus! am șoptit la urechea sa, după care i-am mușcat lobul.

Mi-a ascultat ordinul și i-am dat jos tricoul, apoi am scăpat și de pantalonii săi ce mi se păreau brusc îngrozitor de enervanți. S-a ridicat și m-am încolăcit în jurul bustului său, savurând atingerea dintre pieptul meu și abdomenul său atât de bine lucrat, ca de zeu. Nici măcar Adonis nu l-ar putea intrece pe acest bărbat. A urcat scările încet, continuând să mă sărute. A deschis cu cotul ușa dormitorului meu și m-a trântit în pat. Scăpând de restul articolelor vestimentare, ne-am unit într-un dans mistuitor al iubirii carnale, acompaniat de exclamații și declarații de dragoste.

Când m-am trezit am simțit o ușoară durere de cap și o greutate pe abdomenul meu, ce s-a părut a fi de fapt mâna lui Jacob. Am oftat observând că afară era încă întuneric și m-am întors cu fața spre blondul cu ochi albăstrii. Soneria de la ușă a început să sune, făcându-l pe Jacob să își descopere oceanul de cristale al ochilor.

—Te rog, spune-mi că aia n-a fost nenorocita de sonerie...

Am oftat.

—Mia şi Jonathan au spus ca vor ca diseară să mergem la Pub. Ziceau că au de făcut un anunţ foarte important. Aş prefera să stau cu tine, iubito. Eşti atât de perfectă pentru mine. Te ador. Aş muri dacă nu te-aş vedea mai mult de trei zile.

Și-a unit buzele cu ale mele, apoi mi-a făcut semn să mă duc să văd cine ne caută la ora asta târzie.

Am aruncat pe mine un halat violet și mi-am băgat mâinile în păr, în încercarea de a nu mă face de râs în fața oricui s-ar fi aflat de partea cealaltă a ușii.

Când am descuiat ușa de metal, am văzut un bărbat tânăr, cu părul negru, îmbrăcat în costum, care îmi părea oarecum cunoscut.

—Domnișoara Rhea Smith? a tușit. Sunt secretarul părinților dumitale.

Am încuviințat.

—Îmi pare rău să vă anunț, doar că părinții dumneavoastră au decedat în urma unui accident de mașină la Paris.

—Puteți... Repeta... Vă rog?

—Ophelia și Alexander Smith sunt morți, Rhea! Au avut un accident de mașină, într-un sens giratoriu unde un Jeep nu le-a dat prioritate. Contactul a fost letal pentru părinții tăi și pentru toți cealaltă mașină, adică un bărbat, cu soția sa și cu fiica de trei ani.

Și totul a devenit negru...

Când am deschis ochii mă aflam pe canapeaua din bucătărie, cu Jacob stând în genunchi în fața mea și cu o asistentă medicală cu părul creț pe fotoliul de lângă măsuța joasă.

După ce asistenta mi-a prescris niște medicamente aiurite, am auzit cum l-a salutat pe Jacob și cum a trântit ușa de la ieșire.

—Cum te simți?

Am preferat să mă ridic în fund și să contemplez tot ceea ce se întâmplase mai devreme.

Părinții mei-morți.

Știam că se va întâmpla cândva, dar voiam să fie mai târziu și cu siguranță în alt context. Era al naibii de trist faptul că n-am apucat să-mi iau rămas-bun. Mi-au promis că o se întoarcă de la Paris peste trei zile, și probabil o vor face, doar că fără suflare.

Simțeam că totul se prăbușea încet, încet. În timp ce mâna lui Jacob îmi dezmierda spatele, strângeam o cană de lapte fierbine între mâinile înghețate și tremurânde. Ce este viața unui om în mâna sorții? Niciodată nu poți ști când vine ultima clipă, când acel morbid personaj îmbrăcat cu o capă neagră și ținând o coasă în mână vine și îți spune "Vino după mine. Totul va fi bine acolo." Oare ai de ales când te cheamă Moartea în împărăția ei? Oare îi poți spune "Nu, te implor, mai lasă-mă câteva zile, ore, minute, căci n-am apucat să îmi sărut copilul."? Cel mai probabil răspunsul este "Nu".

Gustul sărat al unei lacrimi ce mi-a intrat printre buze m-a făcut să mă deștept oarecum la realitate. Căzusem într-o prăpastie adâncă, deasupra căreia nu se află nici animal, nici om care să mă ajute și pe pereții căreia nu se află nici o funie și nici o scară. Aveam doar două mâini goale și un suflet și mai gol.

—Rhea... Îmi pare rău.

Am pufnit. Iubitul meu, cel căruia m-am dăruit în totalitate, cel pe care îl iubesc ca pe mine însămi îmi spune doar "Îmi pare rău".

Am închis ochii, sperând că doar visam aceste lucruri prin care treceam.