După ce te-am întîlnit

Capitolul 5

    Deschid ușor ochii și  mă ridic  încet în așezut. După ce se mai limpezește vederea observ în fața mea o masă, privesc în jur și văd o noptieră, un dulap, o plapumă moale mă acoperă. Ăsta nu e cumva un vis? Dacă da, nu vreau să mă mai  trezesc.          
    Stop! Sunt într-o cameră?!? constat eu după ce îmi dau bine seama că totuși nu dorm. Cum am ajuns aici?! am gândit, făcând ochii mari și privind șocată în jur. Mii de întrebării  fără răspuns îmi apar în minte, dar se risipesc când aud un ciocănit în ușă.

  - Pot să intru ? mă întreabă amabil o femeie de aproape cincizeci de ani.

  - Da! răspund buimăcită, încă încercând să-mi revin.

  - Cum te simți? mă întreabă în timp ce așează o tavă pe noptiera de lângă pat.

  - Cam amețită și mă supără o durere puternică în piept.

  - E ceva normal. Ai leșinat din cauza că nu ai mâncat, iar cât timp ai stat în camera de la subsol ai prins o răceală, îmi spune cu blândețe și cu un zâmbet pe față.

  - Cine sunteți și unde mă aflu? Ce vreți să faceți cu mine? întreb grăbită și speriată când femeia a încercat să se apropie.

  Mă privește ciudat și se retrage la locul său apoi îmi răspunde liniștită de parcă nu mi-a auzit întrebarea pusă pe un ton nepoliticos de mai devreme:

  - Off! Am uitat să mă prezint, sunt Abigail și te afli la vila lui Alexander.

Mă relaxez pe pat, pentru că până acum eram așezată incomod.

  - Alexander... cred că e cel care a vrut să mă omoare.

  - Da el e. Mi-a povestit despre curajul cu care i-ai spus acea replică. Când mi-a zis m-a pufnit râsul și nu mă puteam opri. Din câte știu eu nimeni nu i-a spus așa ceva până acum, nici nu a îndrăznit.

  Zâmbesc și eu la rândul meu. Nici acum nu-mi dau seama de unde am luat atâta îndrăzneală.

  - Eu sunt Viorica, mă prezint , deodată ce mi-am dat  seama că nu mi-am spus și eu numele.

  - Viorica...spune ea cu admirație, un nume de la o floare atât de mică și gingașă. Îmi place!
     
  Un zâmbet mic se ivește în colțul gurii. Nimeni nu mi-a spus că-i place numele meu.

  - Îmi pare rău că am reacționat un pic agresiv când va-ți apropiat de mine.

  - Nu mă supăr. Și nu mi te adresa atât de  frumos. Tutuiește-mă!
 
  - Bine, voi încerca.

    Liniștea se așterne peste noi , timp în care mă simt stânjenitor. La un moment dat Abigail sare ca arsă de pe scaun și se întinde spre tava ce a lăsat-o spre noptieră.

  - Am uitat cu totul de mâncare. Cred că ți-e foame, după tot ce ți s-a întâmplat.

  - Nu mi-e foame, mint eu.

    Uff! Pe cine încerc sâ păcălesc?  Mi-e o foame că aș mânca cât zece și tocmai în acest moment stomacul meu a decis să mă dea de gol, școțând un sunet nu prea frumos.

  - Stomăcelul tău spune altceva, afirmă Abigail chicotind.

  - Bine! Mă predau.

   Gust din supa caldă pregătită de Abigail și trebuie să recunosc că e cea mai bună supă pe care am gustat-o până acum, parcă e făcută de un bucătar profesionist sau doar mi-e foarte foame și de aceea gândesc astfel. Mănânc cu pofta unui lup flămând de o săptămână.

   Abigail mă privește în tot acest timp și se bucură că mâncarea ei e apreciată. Uneori mă atenționează să mănânc mai încet căci risc să mă înec, însă eu nu o ascultam, gândul meu era doar la supă și la faptul că trebuie să-mi potolesc stomacul.

După câteva minute termin tot din farfurie și îi mulțumesc lui Abigail, iar aceasta ia tava în mână și se face nevăzută după ușă, dar nu înainte de a-mi spune că va veni mai târziu să mă viziteze.

                                                              ***
    Au trecut deja două ore de când a plecat Abigail și nu a mai venit. În tot acest timp am reușit să analizez foarte bine camera și am constatat că e foarte frumoasă. Pereții albi se combină perfect cu mobila din lemn, la fel și cu podeaua care e și ea din lemn de stejar. Chiar se aseamănă cu camera mea, are chiar și un raft de cărți, doar că acasă am un dulap întreg, majoritatea fiind atlasuri și manuale de geografie de-ale lui tata.

    La un moment dat se aude un ciocănit în ușă și strig un ,,intră" în speranța că e Abigail, dar când de după bucata de lemn se ivește Alexander am regretat că i-am permis să intre.

    Frica pune stăpânire pe mine la gândul că mi-ar putea face ceva și de aceea strâng foarte tare plapuma în mâini, dar în așa mod ca să nu observe.  În schimb, el se așează pe fotoliul care e aproape de pat, apoi se apleacă înainte, punându-și coturile pe genunchi și împreunând  mâinile.

  - Cum te simți? mă întreabă serios.

  - Bine, spun pe șoptite.

  - Când vorbesc cu tine să răspunzi tare ca să te aud, nu bombăni sub nas, pufăie aproape țipând. Dar dacă mă gândesc mai bine poți să nu spui nimic, oricum nu mă interesează, continuă pe un ton indiferent.

    Impertinența sa mă omoară. Cum poate fi atât de apatic? Vrea să mă simt și mai josnic decât mă simt deja?

  - Te întrebi de ce ești aici. Să nu te gândești că mi-e milă de tine.

   Nici nu mă gândeam. Dacă aș fi avut o listă cu motive de ce sunt aici sunt foarte sigură că mila nu avea ce căuta.

  - Atunci...de ce sunt aici?

Pe chipul lui apare un rânjet.

  - O să-mi fii de folos. Să nu crezi că vei scăpa atât de ușor de mine.

  Să-i fiu de folos? La ce se referă? Doar nu... nu cred că e asta...dar dacă? Trebuie să mă asigur. Îmi fac curaj și totuși îl întreb:
 
  - O să fiu o jucărie de-a ta sexuală ?

  Se uită la început cu ochii mari la mine, apoi râde sarcastic.

  - Nici nu m-am gândit, dar nici nu se pune să o fac cu tine vreodată. Vezi tu... mie îmi plac cele experimentate, iar cu tine m-aș plictisi.

    După cum mă așteptam infatuarea sa nu are limite, iar de la obrăznicia sa deja mă doare capul, însă după acele cuvinte răsuflu ușor ușurată, căci până acum aveam un nod în gât de care nu puteam scăpa.

    Se ridică ușor și se apropie de pat, apoi se apleacă ca să ajungă la nivelul urechii mele și îmi șoptește:

  - Bine ai venit în infern.

    Iar cu aceste cuvinte pleacă, lăsându-mă pe mine să plâng liniștită cu capul afundat în pernă. Acum cu siguranță pot să spun adio libertate.