După ce te-am întîlnit

Capitolul 7

    Sunt foarte sigură că aceasta e sirena poliției, iar de asta m-am convins când mașina a fost parcată în fața porții. Apare Jack pe neașteptate în bucătărie, găfâind,  de parcă a fugit zece kilometri.

   - Poliția vrea să percheziționeze casa și o caută pe Viorica, spune el încercând să-și regleze respirația.

  Asta e șansa mea! gândesc eu bucuroasă. Poliția mă va găsi și astfel mă voi întoarce acasă.

   - Oh! Nu! După ce o s-o găsească, o să creadă că a fost răpită, iar pe Alexander al meu o să-l aresteze și o să-l bage la închisoare, spune neliniștită Abigail și se așează pe scaun.

    Brusc, bucuria mea a dispărut. Nu m-am gândit la ce urmări se pot ajunge dacă poliția mă va vedea. Nu-mi pasă de Alexander, dar un lucru știu sigur de când sunt aici, că Abigail ține la Alexander ca la propriul fiu, dat fiind faptul că a avut grijă de el de când era mic, iar ideea că ar putea fi arestat o distruge. Țin foarte mult la ea și nu vreau ca atunci când aș putea fi acasă, să știu că ea suferă.

  - Abigail, nu te îngrijora. Nu voi lăsa ca Alexander să pățească ceva, spun încercând să o liniștesc. Trebuie doar să mă ascund undeva, unde poliția la sigur nu mă va căuta.

  - Dar unde? întreabă cu ochii plânși.

  Mă gândesc câteva secunde și îmi vine în minte o ideie.

  - Știu! Unde Alexander m-a ținut închisă. Acel loc doar e ascuns foarte bine, așa că nu mă vor găsi.

  - Ai dreptate. Dar nu cred că o să-ți dea Alexander cheile. Nu le dă nimănui.

  - Voi încerca să-l conving. Nu cred că el vrea să fie la  închisoare, și îi transmit un zâmbet lui Abigail, iar ea îmi răspunde la fel cu un zâmbet, doar că unul trist.

    Arunc o ultimă privire în direcția lui Jack, apoi mă pornesc spre biroul lui Alexander cu viteza luminii. Trebuie să mă grăbesc, ca să reușesc să mă ascund,  înainte ca poliția să intre în casă.

   Când ajung în fața ușii, intru fără să bat și să am măcar permisiunea. Îmi țin mâinile pe genunchi și încerc să-mi calmez bătăile nebune ale inimii. Trebuie să admit că nu am fugit niciodată în viața mea cu o astfel de viteză.

   După ce respirația revine la normal, îl văd pe Alexander uitându-se mirat la mine, dat fiind faptul că am dat buzna în biroul său.

  - Alexander, a venit poliția, îi spun când mă apropii de el.

  - Și ce? întreabă pe un ton indiferent.

Uneori mă omoară atitudinea sa. Cum poate fi apatic în astfel de situație?

   - Cum adică ,,și ce" ? Dacă mă vor găsi, vei fi arestat și închis. Probabil că părinții mei au anunțat poliția despre dispariția mea.

   - Deci, din vina ta sunt aici, afirmă pe un ton sec.

Îi arunc o privire ciudată.

   - Vina mea? întreb, ridicând un pic vocea. Dacă îmi dădeai drumul atunci când ți-am cerut, nu s-ar fi ajuns la asemenea moment, continui exasperată.

Îmi dau seama că dacă continui așa, nu se va ajunge la nimic, așa că mă calmez.

   - Bine, nu e vina mea și nici a ta. Doar te rog să-mi dai cheile de pivnița în care m-ai ținut închisă ca să mă pot ascunde.

   - Să te ascunzi? întreabă ironic. Nu asta vrei? Să fii liberă, iar eu să plătesc?

   - Nu! Nu vreau! spun pe o voce, care sper că e convingătoare.