Visul din urmă

Inceputul viselor

De câteva zile nu mai dorm bine. Încerc, dar deja nu mai visez nimic. Ştiu ca e o problemă ciudată, dar eu mereu visam. Deşi aveam cele mai ciudate vise îmi plăcea să visez, la fel de mult cât îmi place să scriu. Fără vise mă simt ca o epavă într-o lume moartă. Cam atât despre cât de ciudată sunt. Deci, să vă povestesc viaţa mea plictisitoare. Sunt eleva, informația asta este suficientă pentru o impresie.
Sunt la liceu în clasa a 10-a. Niciodată nu m-am potrivit cu ceilalți, am fost o fire mai independentă dorind sa demonstrez că mă descurc şi singură, dar, adevărul e că nu o să mă descurc, dar nu o să recunosc niciodată asta în fața cuiva (în scris nu se pune).
Mă hotărăsc să mă pun la somn, dar orice aş încerca nu pot să dorm. Stau şi mă uit la stele, nu, nu cele de afară căci eu mai am şi problema că trebuie să stau la internat, iar acum e prea târziu să ies afară (nu că nu aş ieşi, dar e încuiat). Aşa că stau în pat şi mă uit la steluțele de pe pereţi. Asta mă linişteşte și, într-un final chiar adorm.
Simt că pot să mă ridic, dar nu e nimic în afară de întuneric, ceea ce e ciudat, camera mea e foarte luminată. Şi nu am avut probleme cu întunericul până acum, întunericul chiar mă ajută. El îmi dădea mereu o stare de linişte chiar dacă nu eram singură. Tot gândindu-mă văd o lumină în depărtare. Se tot apropie, iar atunci îmi dau seama că acea lumină este defapt o ființă. Deci am început să visez din nou. Strig spre aceea ființă:
- Hei, hei, cine eşti?
Când se apropie de mine observ că e băiat, dar nu pot să îi vad fața. Cu cât se apropie mai mult, cu atât mă neliniştesc mai tare. Până când mă trezesc.
Nu cred că sunt singura persoană care dacă se trezeşte întâmplător se uită la ceas... Era 4 fix. Mă gândesc că pe la 7 trebuie să mă trezesc, aşa că mai încerc să dorm. Dar nimic. Nu reuşesc să dorm. Deja încerc de două ore, două ore, iar eu nu am dormit nici cinci minute. Am renunțat la gândul că o să pot dormi. Am început să ascult muzică, dar nu peste mult timp îmi sună alarma... grozav, acum sunt foarte obosită. Mă pregătesc de şcoală... nu am nici un chef de ore (ca întotdeauna). Mă pun în bancă şi aştept să treacă orele....
~SEARA~
Mă pun în pat liniştită ştiind că am început iarăşi să visez. Mă uit puțin pe telefon, până vine somnul şi mă cuprinde.
Iarăşi întuneric, iarăşi acel băiat, iarăşi acelaşi vis, iarăşi acea trezire, iarăşi şcoală.
~DUPĂ O SĂPTĂMÂNĂ~
Yupy... deja e o săptămână de când nu mai pot dormi liniştită, deja arăt epuizată în ultimul hal. Arăt ca un zombie. M-am hotărât. În seara asta o să vorbesc cu el non-stop. Să văd, cât va putea să mă suporte...
Vine seara şi îmi pun planul în acțiune. Adorm, iar când îl întâlnesc încep să vorbesc:
-Hei, cine îi fi tu, ce mai faci? Nu te-ai săturat să vi în visul meu? Să şti că eu nu mă tem de tine, deci degeaba...
-Te cunosc foarte bine, nici nu are rost să mă minți... te temi de mine, *spune el cu un râs malefic*.
-Da, ai dreptate, dar acum, dacă tot vorbeşti cu mine... spune-mi ce cauți aici!
- M-am cam îndrăgostit de tine şi voiam să te văd şi nu aveam cum altcumva *spune el sarcastic*.
-Adevăratul motiv!
- Păi... m-am comportat cam copilăreşte, iar tată m-a pedepsit să vin în visele tale.
- Dar nu e corect, de ce să mă pedesească şi pe mine dacă tu ai greşit. Şi cine eşti tu mai exact, vino, să îți văd fața.
- Nu ştiu cu ce ai greşit. Nu pot să îți arăt chipul meu. Doar dacă o să ne întâlnim în realitate o să poți să îmi vezi chipul şi în vis. Altfel, de fiecare dată când încerci să mă vezi te vei trezi.
- Pot să mă trezesc după sau înainte de 4? Că deja m-am săturat de ora aia.
- Sincer... îmi pare cam rău de tine, dar nu poți, aia e ora exactă pentru trezire... poți să adormi mai repede.
- Tu chiar îți... *dar nu mai apuc să zic nimic, mă trezesc*.
Nici nu mai are rost să mă uit la ceas, deja m-am săturat să văd 04:00.
~DUPĂ-MASĂ~
Hai să îl păcalim pe băiețelul pedepsit de tati. E 14, iar eu mă pun la somn... hi hi hi...
Iarăşi întuneric, dar nu mai vine nici o lumină. Până la urmă mă plimb singură (parcă era mai bine cu băiețelul pedepsit) prin întuneric. Când mă trezesc era 16:00. Am impresia că o să urăsc ora 4 o veşnicie. Măcar sunt cât de cât odihnită. Lasă că mâine mă pun la somn pe la 18 să vedem atunci...
Se face iarăşi noapte. Iarăşi îl întâlnesc pe el, bine ca mi-am amintit să îl întreb:
- Poți să îmi spui măcar un nume de al tău, doar tu eşti cel care îmi invadează visele.
- Oare să ți-l spun, oare să nu ți-l spun? Mă mai gândesc.
- Ce rău eşti!
- Da, fix tu, îngeraşule, vorbeşti...
- Da... am uitat că mă cunoşti... mă cunoşti şi în viața reala?
- Eu pe tine, da, dar tu pe mine, nu.
- Hai, serios... spune-mi numele tău
- Artinian...
- Cum? *întreb eu dar mă trezesc mult prea repede*...