3

2.4K 18 1
                                    


Vei înțelege curând, îți promit. Vei înțelege că suntem doar stații în viețile oamenilor și că nu există, de fapt, capăt de linie, nu atunci când iubirea se mimează. Vei înțelege și îmi vei mulțumi, deși mă urăști acum, vei înțelege că despărțirile line sunt doar pentru cei slabi și nu invers. Vei înțelege că despărțirile cu mângâieri sunt ca o boală care recidivează și nu te lasă nici să speri, nici să te vindeci. Vei înțelege când te vei vindeca. Cu bine!

Obișnuiam să spun că nu am timp. Dar nu, cred că sufletul meu a pus lipsa puterii lui în seama timpului. Lipsa puterii lui de a mai ține vreun adevăr pe brațe. Cred că am început să mă iubesc.

Îmi place. Îmi place să urc scările cu mine în gând, să deschid ușa și să-mi aprind singură lumina când intru în casă. Simt că am depus efort, că am făcut ceva pentru mine, atunci când arunc cu geanta obosită într-un colț și mă aplec să scot pantofii. Simt trăire în asta. Și în zâmbetul de la sfârșitul zilei și în suflul de împlinire când termin orice mi-aș fi propus să fac. Îmi place să mă țin singură în brațe la duș, îmi place să-mi curgă apa în creștetul capului, să trag aer și să simt că trăiesc, să simt asta în plămâni. Parcă nici frigul de după duș nu îl simțeam așa, atunci când nu aveam timp să mă gândesc la mine. Parcă și de haine am timp să am mai multă grijă. Îmi place să țin cana de cafea cu două mâini, liniștită în fotoliu și să privesc. Să-mi privesc în suflet, să mă întreb și să-mi răspund. Cred că niciodată n-am fost atât de sinceră cu mine. Cred că am început să mă iubesc.


Nemernici Necesari - Volumul IUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum