Nemernici Necesari - Volumul I

5

(...)

Am pus stiloul jos, pe care se uscase cerneala citind. Mă iert și mă îmbrățișez, pentru că am ajuns în sfârșit să mă iubesc. Azi, după doi ani, mă iert. Mi-am zis. Am închis acel caiet cu coperți roșii tocite la coțuri ce se voia a fi un jurnal și am rămas o vreme cu mâna pe copertă, cu ochii închiși ca și cum așteptam să se închidă capitolul și-n mine. Dar cortinele rămăseseră înțepenite, iar eu strângeam din ochi forțându-le cumva să se strângă. Nu voiau. Mai aveam lucruri să-mi spun, mai erau lucruri de făcut, poate mai erau lecții de învățat, erau povești neterminate, capitole furate din mine de oameni pe care nu se știe dacă am să îi mai văd. Nu se știe dacă am să-mi doresc să-i mai privesc în ochi. Câteodată dai pagina, câteodată arzi cartea cu totul, dar asta nu înseamnă că nu a existat. Nu înseamnă că nu au curs cuvinte peste tine, unele poate încă au rămas înfipte în suflet și în încredere, altele încă șoptesc iubire, deși îți astupi urechile. Nu înseamnă că minciunile au rămas undeva exilate. Nu știu cum facem că tocmai minciunile le încuiem neglijent prin camere cu geamuri sparte ale sufletului nostru, de parcă nu ne-am dori să le reducem la tăcere. Tocmai pe ele, care urlă cel mai tare atunci când tu îți dorești liniște. Tocmai trădarea, care nu s-a sfiit să ne biciuiască, o lăsăm la mâna sorții, să-și facă de cap prin suflet și prin minte, atunci când ne e lumea mai dragă. Dar nu ne dăm înapoi niciodată când vine vorba să ne chinuim amintirile ce ne-au făcut să levităm și ne-au făcut să mulțumim divinității că ne-a dat viață. Nu ne permitem neglijența de a le lăsa libere să ne definească, să ne întoarcem la ele și să fim mândri că am fost acolo, pentru că le-am trăit și sunt ale noastre. Pe ele nu, pe ele le aruncăm în cele mai adânci hăuri și ne biciuim pe noi că ne-am dat voie să le trăim cu tot suflul ca și cum ar fi fost ultimele. Așa se întâmplă când nu se termină lucrurile în trecut, se va găsi mereu câte o fantomă a ceea ce putea fi, să vină și să te bântuie în prezent, cărând după ea tot ce (nu) a fost. Așa se întâmplă când în noi a răsărit un ospiciu de unde fricile urlă legate, iar amintirile sunt pe terapii cu electroșocuri.