Îngeri şi demoni

Jon

Priveam reflexia-mi ștearsă din oglindă. Nu reușeam să îmi iau ochii de pe pielea-mi palidă, parcă lipsită de viață. Buzele îmi erau aproape vineții. Arătam tot mai rău cu fiecare zi care trecea. Am pornit robinetul și mi-am udat fața cu apă rece, apoi m-am întors în camera întunecată. M-am așezat pe canapeaua tapițată cu piele și am privit pierdut în încăpere. Pereții erau colorați într-o culoare monotonă, lipsită de sens. Doar câteva tablouri vechi, de familie, mai atârnau ici-colo. Când telefonul sună, l-am smuls de pe masă și am răspuns îndată.

-Va fi în locul stabilit în jumătate de oră, spuse bărbatul de la capătul celălalt, apoi închise. M-am ridicat în picioare și am pornit grăbit spre ieșire, dar ceva îmi atrase atenția. M-am îndreptat spre biroul de lemn și am luat foaia mototolită în mână. Am desfăcut-o și am citit ce scria pe ea:

Când în noapte răsar stele,

Eu te caut printre ele...

Și când luna se ascunde

Eu te caut pe oriunde.

Te caut atât de des

Când pe ușa casei ies...

Dar nu te găsesc nicicând

Și încep ușor să plâng.

Zâmbetul și ochii tăi

Îi caut prin flori de tei,

Prin petale de lalele

Și te caut printre stele.

Inima mi-e pe Neptun

Te caut ca un nebun,

Și atunci când te găsesc

O să-ți spun că te iubesc.

Stele-n cer se-arată iar,

Te caut dar n-am habar

De ce ești așa de rece,

Iubirea noastră vrei să plece.

Am oftat ușor și am strâns hârtia între palme. Am rupt-o în bucăți și am aruncat resturile pe jos. Țineam minte atât de bine seara în care scrisesem acea poezie. Era una dintre nopțile petrecute singur, în liniște. Una dintre acele nopți în care mă gândeam la figura angelică a Emmei. Am scris acea poezie din nevoia de a îmi expune undeva sentimentele pentru că nu reușeam să le mai înfrânez. Trebuia să îi spun ce simțeam, dar nu puteam. Așa că am scris. Mi-am vărsat întreg sufletul pe acea bucată amărâtă de hârtie ca mai apoi să o rup în bucăți. Totuși, nu îmi părea rău. Când aflasem despre David și Emma, parcă am simțit o lamă încinsă străpungându-mi inima. Mă simțeam trădat de propriul meu prieten, singura persoană în care mă încredeam. Nu îmi venea să cred că încercase să nege adevărul în momentul în care l-am confruntat. A încercat să mă păcălească, să îmi spună că nu era adevărat, când eu știam bine că mă mințea! Am ieșit furtunos pe ușă, trântind-o în urma mea.

Priveam prin geamurile largi ale restaurantului. Oamenii treceau pe stradă fără să le pese de nimic. Cu toții păreau extrem de indiferenți, iar expresile le erau neutre. Atunci, o fată cu un chip angelic intră înăuntru. Părul castaniu îi cădea în valuri peste umerii ei subțiri, iar ochii de chihlimbar îi străluceau puternic. Se așeză la una dintre mese și privi în jurul ei. Părea să caute pe cineva. Atunci am recunoscut-o. Katherine.

Am mai soribt o gură din băutura de pe masă și am așteptat ca Emma să vină. Dar timpul trecea, iar acesta nu mai apărea. Katherine o și sună de câteva ori, dar fără succes. Fata nu venise. Afară începuse să se întunece rapid, chiar dacă nu era trecut de ora cinci. Katherine a început să se foiască în scaunul ei și părea să își piardă răbdarea. Își comandă încă un pahar de apă, în speranța că prietena ei avea să se ivească.