Îngeri şi demoni

Emma

Tensiunea din aer începea să devină insuportabilă. Mâinile lui David erau încleștate pe volanul mașinii, iar acesta privea înainte, parcă pierdut în gânduri. Mi-am făcut curaj și am întrerupt tăcerea:

-Cine este Carter?

David își întoarse privirea spre mine doar pentru o secundă, apoi se concentră pe drumul înzăpezit. Vedeam cum încerca să îmi evite întrebarea. O luptă aprigă se dădea în sufletul său. Într-un sfârșit venise și răspunsul așteptat.

-Carter... este fratele meu, spuse cu o oarecare durere în voce.

L-am privit confuză pentru că nu îmi aminteam să fi pomenit vreodată că ar fi avut un frate. Am vrut să îl întreb mai multe dar începu să vorbească înainte să pot face asta.

-Nu am mai știut nimic de el de doi ani. De când...

Se opri înainte să termine ceea ce avea de spus. Ardeam de curiozitate și chiar aveam nevoie să știu întregul adevăr. Nu îmi ajungeau jumătăți de măsură. Îmi ceruse să am încredere în el, dar nu puteam face asta dacă nu îl cunoșteam în întregime.

-Știu că vrei să afli mai multe, dar nu sunt pregătit să îți spun totul. Nu încă, spuse, apoi oftă. Simțeam că ceva straniu se petrecea. Nu puteam să mai am răbdare.

-Am nevoie să știu, David! am spus apăsat și l-am privit insistent, încercând să fac contact vizual, dar acesta îmi evita privirea. Ce putea fi atât de rău încât să nu poată să împărtășească cu mine?

-Nu pot, Emma. Promit că îți voi spune.

Am renunțat să mai insist asupra acestui subiect delicat pentru David. Mi-am rezemat capul pe geam și am privit spre câmpiile pustii și albe. Drumul mi se părea tot mai infinit. Ochii mi s-au închis involuntar, dar nu am putut să adorm. Curiozitatea mă măcina și chiar voiam să mai pun întrebări, dar îmi era teamă de reacția lui David. Am simțit cum mașina încetinea ușor, în cele din urmă oprindu-se. Mi-am deschis ochii buimacă și am privit spre cabana care se ridica în fața mea ca o fantasmă printre cristalele de gheață. Am simțit mâna lui David strângând-o ușor pe a mea.

-Am ajuns, iubito, îmi șopti pe o tonalitate calmantă.

Nici măcar nu îmi dădusem seama când acesta coborî din mașină, traversă pe cealaltă parte și îmi deschise ușa. Un aer rece, înghețat îmi lovi obrajii roșii ca sângele clocotind. Îmi întinse mâna și mă privi zâmbind, cerându-mi din priviri să cobor. Mi-am înfășurat puloverul croșetat mai bine în jurul meu și am cobor în viscolul puternic. Ne îndreptam spre ușa din lemn lăcuit pe cărarea curățată de nămeți și dinăuntru se auzeau armonios clapele unui pian. Mi-am îndreptat privirea spre David și am zâmbit. Acesta își înfășură un braț în jurul meu și mă trase mai aproape, și îmi șopti în ureche:

-Eu cânt mai bine...

Am chicotit ușor și am vrut să mai spun ceva, dar cântecul pianului se opri brusc. Am auzit câțiva pași apropriindu-se tot mai tare de intrarea în cabană și am simțit cum David se încorda lângă mine. Mi-am îndreptat privirea îngrijorată spre el, dar acesta se uita în gol. Într-un sfârșit, ușa se deschise.

Din spatele ei apăru un bărbat înalt, asemănător cu David și cu doi ochi de un albastru adânc. Acesta își priponi privirea asupra iubitului meu și rosti tăios:

-David.

-Carter.

Vedeam pe chipul lor un strop de fericire, dar parcă niște lacrimi de durere curgeau le pe obrajii înghețați.