Îngeri şi demoni

Carter

Mâinile îmi erau strânse în jurul pistolului de metal. Ținându-l între palme mi se părea cel mai complicat lucru de până atunci. Am auzit cum zăpada scârțâia la pașii persoanelor care ne voiau moartea. Un întuneric profund ne înconjura și mi-ar fi fost imposibil să zăresc ceva dacă mașina care s-a prăbușit în prăpastie nu ar mai fi ars. Totul părea o luptă în iad, iar noi, demoni și îngeri, luptam contra diavolului.

Am ieșit de după trunchiul copacului bătrân, iar degetul mi se presă pe trăgaciul înghețat. Am auzit un strigăt, așa că am înaintat cu prudență, David fiind lângă mine.

-Jon, ești bine?

O voce feminină mult prea cunoscută răsună în ecoul pădurii. Am simțit cum sângele îmi îngheță în vene. Nu am mai fost capabil să fac nici măcar un pas în plus. David reacționă la fel ca și mine. Înaintea mea apăru silueta unei persoane care ar fi trebuit să nu se afle acum aici. Părul ei auriu, sclipind în lumina flăcărilor, ochii înfocați, totul ce ținea de ea prea atât de ireal. Nu îmi venea să cred că în fața mea era chiar ea, Beatrice.

Dar nu se putea. Ea era moartă, a murit, Jon a împușcat-o. Nu era posibil ca ea să fie aici, vie și nevătămată.

-Beatrice? am întrebat, încă surprins de vederea ei. Își îndreptă privirea spre mine, parcă privind o fantomă. Ar fi trebuit să fie invers.

O scânteie mică își făcu apariția în ochii ei, iar aceștia se îndulciră.

-Carter, spuse cu același ton moale pe care mi-l aduceam aminte, David, continuă văzându-mi și fratele.

Pentru o singură secundă am simțit cum sentimentul de iubire puse stăpânire asupra mea, dar dispăru imediat, fiind înlocuit de imaginea lui Katherine. Ea mă aștepta să mă întorc cu bine, aștepta să o scot de aici, mă aștepta pe mine să o iubesc. Nu mai simțeam nimic când o priveam pe Beatrice. Nici măcar o mică emoție, un fior – nimic. Ea nu mă iubise pe mine, îl iubise pe David. Din această cauză mă părăsi, ca mai apoi să îmi vrăjească fratele. Era o femeie periculoasă, ispititoare, care putea să instaureze orice idee dorea în mintea omului. Te făcea să crezi că ceea ce spunea ea era adevărul, că era corect cum credea ea.

-Beatrice, termină ce ai de făcut, am auzit vocea lui Jon, apoi l-am văzut încercând să se ridice, sprijinindu-se de o stâncă acoperită de zăpadă. Am auzit cum piedica unui pistol fusese trasă și mi-am întors capul, agitat, spre Beatrice.

-Pentru ce mi-ați făcut, spuse pe un ton dur, lipsit de emoție. Era tât de aproape să apese pe trăgaci, dar vocea fratelui meu o opri:

-Stai, Beatrice!

-De ce aș mai aștepta? Mi-ați distrus viața! a afirmat apăsat și am putut vedea cum ochii îi sticleau din vina lacrimilor.

-Nu ți-am distrus viața, am contrazis-o rapid. Încercam să fac pași mici spre ea ca să o dezarmez.

-Ba da, unul dintre voi doi a tras cu pistolul în ziua aceea, acum doi ani.

Mi-am strâns ochii furios, apoi l-am privit pe Jon care își ținea mâna pe umărul însângerat. Am fost înconjurați de secrete în tot acest timp.

-Jon a fost cel care a tras, Beatrice. El a vrut să te vadă moartă, nu noi, am vorbit cât de calm am putut.

-Nu e adevărat, el nu ar fi făcut una ca asta, voi ați făcut-o! a încercat să se convingă singură de ceva ce nu era adevărat din niciun punct de vedere.

-Fratele tău a vrut să mori ca să poată primi el întreaga moștenire a bunicului vostru, a adăugat David, a încercat să te dezmoșnetească și prin alte metode, dar nu a reușit. Asta a fost singura soluție care a mai rămas, să te ucidă.