Dealing with the Parkers( Dating Mr.Parker #2)

Doi

- Știi ce mă disperă cel mai tare? Că idiotul acela de Jake merita mult mai mult!

Arran lovi gratiile celulei cu pumnul. Măsurase celula la pas timp de o oră, mișcându-se dintr-o parte într-a alta în timp ce prietenul lui, camaradul lui de orice peripeție, orice problemă, Blake stătuse cu mâinile pe cap plângându-se de migrene, incomoditățile băncii și de faptul că dintre toți numai pe ei reușise poliția să-i prindă.

- Lasă că o să vadă el! Când ies de aici sunt primul care îl caută!

- Poți să nu te mai învârți? Mă omoară durerea asta de cap, iar tu plimbându-te doar mă amețești mai rău.

Arran se așeză oftând. Durerile din anumite părți ale corpului lovite începeau să se resimtă. Încă avea o stare euforică și o senzație de amețeală din cauza combinației alcoolului cu cea a drogurilor. Spera că părinții lui aveau să vină mai repede, nu de alta dar avea impresia că avea să-și verse mațele și nu voia chiar la acel veceu care nu părea neapărat igienic. Dar la cum îi știa pe părinții lui, putea să jure că aveau să-l lase până dimineața doar ca să-i dea o pedeapsă. Se uită spre prietenul lui Blake care părea mai dus decât el.

- Crezi ca au să ne scoată ai noștrii?

Blake se ridică în capul oaselor, apoi se strâmbă.

- Părinții tăi probabil au să te scoată până mâine, dar psihopatul de tată al meu nu m-ar mira să vorbească cu cineva ca să prelungească șederea mea aici.

- Tatăl tău e cool.

- Da, cu tine. Cu mine se comportă de parcă sunt un fost deținut care trebuie să fie supravegheat de teama de a nu face un nou delict.

- Sincer, Blake, nu ești prea departe de asta, glumi Arran.

- Foarte amuzant.

Arran își dădu ochii peste cap, apoi se întinse alături de prietenul lui pe părticica rămasă liberă pe banca de metal. Simțea o durere acută în spate din cauza disconfortului, dar nu avea de ce să se plângă. Fuseseră acțiunile lui, trebuia să plătească pentru ele, deși nu regreta nici măcar un moment asta. Dacă ar fi dat timpul înapoi ar fi repetat aceleași lucruri și dacă rămânea aici pentru o săptămână. Nimeni nu o batjocorea pe sora lui și mai ales nimeni nu batjocorea un Parker. Gândurile lui au fost întrerupte de sunetul asurzitor al lovirii bastonului paznicului de către gratii.

- Liberi, vă așteaptă cineva afară.

Se uită la Blake, acesta îi întoarse privirea.

- Mamă, Arran, rugăciunile mi-au fost ascultate! Să-mi spui dacă acum îți dorești ceva.

Arran pufni. Prietenul lui era în general amuzant, dar de data aceasta chiar nu-i ieșise.

- Hai să nu ne bucurăm prea tare, spuse acesta părăsind celula.

- Arran, crede-mă dacă la tine e de rău, eu îmi pregătesc deja funia.

Părăsiseră celula fiind însoțiți și conduși de către paznic. Înăuntrul secției putu să observe siluetele părinților lui. Mama lui, Sammy arăta de parcă era nedormită, nici măcar nu apucase să se demachieze, iar tatăl lui avea o expresie dezamăgită. Pentru prima dată în viața lui Arran se simțea vinovat, dar nu pentru ceea ce făcuse ci pentru dezamăgirea ce le-o provocase părinților lui. Ei nu meritau așa ceva, chiar nu meritau. Dar dacă ar fi putut da timpul înapoi tot ar fi repetat fiindcă el o făcuse pentru o cauză nobilă.

- Blake, pe tine o să te ducă șoferul nostru acasă. Din păcate, tatăl tău nu a putut ajunge.

Blake îi strânse mâna mamei sale, depunând o sărutare mai apoi, iar după aceasta dădu mâna cu Chase. Când ajunse în dreptul lui Arran bătu palma cu el făcând salutul lor specific, zâmbind strâmb.