Te blestem să te îndrăgosteşti de mine!

Oana Nour

Am cumpărat un buchet mare de maci roșii, florile mele preferate.

E o întâlnire obisnuita, în care ar trebui să te simți bine, mi-am zis. Să am încredere în mine, să fiu firesc, spontan, sa o  binedispun, să-i  povestesc câteva bancuri pe care le auzise zilele trecute,  să-i vorbesc despre clădirile înălțate în oraș după proiectele mele, despre profesia mea de arhitect, ca altfel să o provoc să-mi povestească și ea despre dansa. Să fiu atent la ce spune, să o observ, sa o descopăr.

Pentru a ne recunoaște, am convenit la telefon sa avem fiecare în mână cate un exemplar al revistei ,,Roti dintate'' , care se afla la toate chioșcurile, pentru ca n-o cumpără nimeni.

Exact la ora 14:00 a apărut.

Am văzut-o de departe, înaintând prin multime, către mine, cu revista ,,Roti dintate'', pe care o ținea demonstrativ la piept, ca pe un scut, afișând o mina grava, de călugăriță căreia i se fac avansuri.

Femeia care se numea Oana Nour era o țigancă cu plete blonde pe jumătate carunte, care-i curgeau împletite în câteva zeci de cosite subțiri pana pe umeri; ea purta ochelari negri, de spion, ca să nu i se vadă ochii și, bănuiesc, ridurile sau cearcănele din jurul pleoapelor; își avea buzele vopsite cu un ruj strident de culoarea porumbrelelor rascoapte; își aplicase fără de gust mult fard rosu pe obraji, unghiile false de la mâini și de la picioare erau date cu oja neagră, ca de zgripturoaica; pe toate cele zece degete purta zece inele de bronz șters, la încheieturile mâinilor își agatase câteva brățări de aur fals, iar pe trupul ei încă zvelt și mladios, avea îmbrăcată o bluza înflorata decoltata nepermis de mult, peste  care erau înșirate mai multe rânduri de margele  sparte, și câteva zeci de fuste de culori țipătoare, asezate una peste alta: cele ceva mai scurte deasupra și cele mai lungi dedesubt.

Pășea parcă dansa în ritmul lin al unei melodii pe care o auzea numai ea.

Părea să aibă cel puțin patruzeci de ani.

La cele trei decenii de viata, pe care-i împlinisem de curând, asemenea femei, preocupate prea mult ca sa nu le stea bine, nu-mi stârneau decât mila.

Mi-a întins mana.

- Oana Nour, mi s-a prezentat, cu o voce ingrosata, asa cum și-o au fumatoarele inraite și care nu semăna deloc cu cea pe care o auzisem la telefon.

- Vlaicu..., uitasem de emoție partea cealaltă a numelui și i-am întins buchetul mare de maci roșii.

- O, un câmp întreg de maci! s-a prefăcut ea surprinsa. Sunt florile mele cele mai dragi.

A simulat ca le miroase și le-a strâns, cu revista pe care o avea, la piept.

Salvatoarea mea nu-mi lăsă o impresie prea buna.

Semăna cu o actriță coborâtă în strada direct de la repetiții, cu tot cu garderoba și machiaj.

- Vă mulțumesc că ați venit.  

- N-aveți pentru ce! Oricum mai fixasem o întâlnire, tot în centrul orașului.

Nu știam ce să-i vorbesc.

Se părea că întrevederea noastră se încheiase mai înainte de a fi început.

Am vrut să-i spun ,,La revedere!'', pentru ca lăsa impresia ca se grăbește. Dar vocea mea - lucru care m-a surprins într-un fel - a rostit altceva:

- N-ați vrea sa stam la o terasa? Dacă va permite timpul, desigur...

Ea s-a uitat ironica la mine și n-a spus nimic, semn ca e de acord.