respiră,
zilele trec
nimic și tot ce-ai zorit
dar mai vânturatice-mi
sunt culorile din suflet...
Tu, oricum, nu le vezi, le vei auzi, dar va fi prea târziu.
Eu și Nimicul,
poveste lungă și
usturătoare la ochi,
nu avem suflet, iar
în loc de degete
purtăm cuvinte
și ne e somn de
artă oarbă ca și
păsările ce țin loc
de privire și
suflet,
dar sec și dus de spate
ori de gând,
de nimic și
de mine.
Dar simte cum se prelinge
suferință-n artă
arta e ceva mic
o parte din suferință
atinsă cu buzele arse
de arșită și
de amoruri seci
și de Nimic
ori capete fără gât ori
minți fără suflet
cel mai rău e
când sufletul tău n-are
casă și plânge în găoacea
mea
culoarea sufletului e cețoasă
al meu e transparent și
transsubiectiv
nu are astâmpăr
dă-mi din culoarea ta
pașii făcuți pe mâinile mele
bleomarin și pe corpul meu
voalat
ca să-mi găsesc coafura în
majuscule
machiaj e fumul și iubirea de
nimic haină
cea pentru tine matineu.
Arta tace
tăcerea doare și culorile mor, îngropate în cenușă.
Nu mă poți vedea! Nu mă poți auzi!
Sunt eu, cu nimicul de mână.
Ia-ți sufletul din cuvintele noastre
căci aici ești intrus, și culorile nu
le vezi...
orb ce vede apusul
eu și nimicul
de cineva
suferim
de tine
nici gând...
