Slujnică în casa lui

20

Anastasia P.O.V.

Trecuse o zi de când mă aflam închisă în acea magazie întunecată. Razele soarelui nu puteau pătrunde deloc în încăpere deoarece geamurile lipseau. Se observau câteva crăpături minimaliste, în care nu îți încăpeau nici măcar degetul mic, probabil din cauza vechimii construcției s-au format.

În dreapta mea se afla o bucată de pâine uscată, care mă făcea să mă simt ca o sclavă. Mia nu mai era lângă mine. Nenorocitul mi-o luase chiar când terminasem să o hrănesc. M-am ridicat în fund și am început să mănânc din pâinea care îmi fărăma dinții, dar asta nu era singura mea problemă.

După ce m-am chinuit să înghit și ultima bucată m-am îndreptat cu pași mici către ușă. M-am uitat pe gaura cheii și am putut observa puțină lumină. Lumina de la capătul tunelului care mi-a acordat puțină speranță cât să încerc să ies de aici.

M-am întors către scaunul aruncat într-un colț și l-am azvârlit până s-a fărâmat la picioarele mele. Am cuprins un cui ce se desprinse din lemn și l-am cântărit în palmă. L-am băgat în broască și am încercat să fac ceea ce văzusem la filmele cu criminali. După câteva minute, ușa s-a deschis cu un scârțâit prelung, iar eu am putut obeserva ce era de partea cealaltă.

Era un fel de hol care mai avea câteva încăperi, iar o ușă mare din fier se afla în fund. Am căutat în fiecare cameră și în sfârșit o găsisem pe Mia așezată pe un sac puțin mai moale. Era murdară pe față de făină la fel și pe haine. Am luat-o în brațe și am sărutat-o pe frunte, iar apoi m-am furișat până la ușa din fier. Trebuia să ieșim de aici imediat.

Din fericire era descuiată, probabil Adam nu s-ar fi așteptat să pot ieși din închisoarea aia făcută de el. Am zărit chiar lângă poartă vechea lui dubă primită de la părinții mei. M-am rugat în sinea mea ca încă să mai funcționeze deoarece, Aby, se oprea cam din km în km. Am fugit până la portieră și am deschis-o. Am intrat dar nu aveam cheile. M-am ajutat de firele cu care tata pornea mașina atunci când și le uita acasă.

Mâinile îmi tremurau atât de tare de parcă aveam în spatele meu o nălucă.
Mia începuse și ea să plângă dar nu mai aveam timp să o consolez ca să  tacă așa că m-am concentrat pe firele alea nenorocite.
Plânsul i se intensifica așa că m-am întors la ea ca să văd ce e în neregulă.
Nu mă privea. M-am întors în dreapta mea și am putut să îl zăresc pe Adam  care s-a înfipt în umărul meu cu sălbăticie.

-Târfă nenorocită! Ai încercat să scapi dar nu ți-a ieșit, spune cu un râs sardonic pe față.

-Te implor, lasă-mă! Îți dau tot ce vrei tu, doar nu ne face rău!

-Nu am nevoie de nimic din partea ta. Sebastian o să îmi dea cât am nevoie. Acum fii cuminte și vino cu mine. M-a tras de braț, aproape târându-mă pe iarba udă care sre strălucea în lumina  crepusculară.

-Lasă-mă nu vin! Nenorocit mârșav! Acesta îmi izbește o palmă peste față încât m-a făcut să cad pe jos.

Tot ce am putut auzi a fost ploaia de pumni ce se revărsau în fața vânătă a lui Eduard. Mi-am ridicat privirea și am putut să îl văd pe Sebastian, în toată regula, luptându-se ce el.
După ce s-a asigurat că nu mai mișcă s-a îndreptat către mine și mi-a prins capul în palme.

-Ești bine? Te doare ceva? spune cu ochii plini de compasiune.

-Se putea și mai bine, îi zâmbesc, Mia?

-E în mașină și e în regulă. Vino trebuie să plecăm de aici până nu se trezește. M-a cuprins de braț și s-a îndreptat cu mine spre dubă pentru a o lua pe Mia.

De data asta el a luat-o în brațe, iar ea era chiar fericită, jucându-se cu șiretul de la hanoracul lui.

-Credeți că o să scăpați nu? Dar tu nici măcar nu știi ce îți ascunde de aproape un an.

-Adam ține-ți gura! Să plecăm Sebastian! L-am luat de mână și l-am tras după mine.

-Vrei să scapi de vină! Nu-i așa Anastasia?

-Ce tot spui, nenorocitule? O să putrezești în închisoare alături de viermii ca tine.

-Mia e copilul tău! Anastasia a ascuns acest secret față de tine aprope un an. Ai trăit fără să o auzi cum plânge pentru prima dată! Nu i-ai schimbat scutecele și nici nu ai plimbat-o cu căruciorul prin parc. De toate astea s-a bucurat prostul ăla de Eduard.

-Anastasia e adevărat ce spune acest bărbat? țipă acesta cu pumnii încleștați. Am început să plâng. Știu că  nu mă ajuta cu nimic acest lucru. Dar trebuia să o fac.

-Eu...

-Spune!

Liniștea s-a lăsat între noi de parcă tot universul tăcuse și asista la cearta noastră. Mă simțeam un nimic în acel moment. Abia acum conștientizasem ceea ce făcusem.

-Da, e adevărat! Mia este fata ta!

-Nu pot să cred! De ce mi-ai ascuns ceva atât de important?

-Îmi era frică, că o să mi-o iei mai ales dacă trebuia să te căsătorești cu Clara.

-M-aș fi căsătorit cu tine. Am fi fost o familie fericită, dar tu ai stricat totul.

-Părinții tăi nu ar fi acceptat nici în ruptul capului căsătoria ta cu o slujnică.

-O ba da o să accepte, într-o zi! Acum voi veniți cu mine!