Slujnică în casa lui

28

Anastasia P.O.V.

Nici nu știu cum toate astea s-au întâmplat așa dintr-o dată. Timpul nu încetează să mă surprindă, iar eu tot continui să alerg după el ca să-l prind. Întotdeauna cad și îmi julesc genunchii că atunci când eram mica, iar mama mă certa că dacă nu sunt atentă la picioare și la pericolul din jurul meu voi avea de suferit.
Acele sfaturi au fost inutile pentru o fetiță de cinci ani, care a doua zi s-a trezit cu aceleași vânătăi usturătoare.

Dar se pare că în acest moment timpul nu mi se mai pare relevant și tot ce fac este să admir fața somnoroasă a lui Sebastian, care se odihnește în poala mea. Briza mării ne face părul să se îndoaie și să ne gâdile, alinte fețele. Soarele e gata să apună, iar lumina crepusculară ce se întinde în neant e magnifică.

Sebastian s-a ridicat și mi-a întins și mie mâna făcând semn să îl urmez către apă. Și-a dat hainele jos, rămânând într-o pereche de pantaloni negrii, iar bustul, bronzat, îi era gol.
Am făcut același lucru cu rochia, lăsând-o întinsă pe nisipul strălucitor.
Am vrut sa îmi prind părul cu un elastic, însă el mi-a oprit mâinile sărutându-le placid. Am zâmbit la gestul lui atât de satisfăcător.

Am pășit cu picioarele în apa destul de caldă și de ispititoare. Totul era atât de pustiu. Singurele sunete pe care le auzeam erau valurile, pescărușii și bătăile inimii mele, care o luaseră la goană.

Ne-am scufundat de câteva ori simțind cum presiunea apei îmi strivește corpul. I-am făcut semn lui Sebastian că nu mai pot continua, iar el mi-a​ spus că va veni și el în curând pe țărm.
Mi-am prins părul intr-un coc ud și mi-am luat rochia care se lipise de corpul umed.

Când am observat că Sebastian nu mai iese la suprafața apei m-am panicat. Am așteptat câteva secunde crezând că va apărea, dar nu, apa era ca o închisoare pentru el în acest moment. M-am scufundat să-l caut dar nu puteam vedea nimic.  Strigătele mele nu erau de niciun folos. Simțeam cum amalgamul de apă mă sufocă, iar lecțiile pe care mi le dădu-se tata in urmă cu câțiva ani nu erau de niciun folos.

Eram sigură că iubitul meu s-a înecat, iar eu îi voi urma. Eram niște părtași ai dragostei, iar acum am fi fost curățați pe vecie de toate păcatele.

Ochii mi se închid, iar tot ce mai simt este lichidul care îmi pătrunde prin urechi și gură.

O durere agasantă de piept mă scotea la realitate, iar salvatorul meu își făcuse apariția, că într-o reverie, în fața mea. Avea ochii roșii, iar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Aveam o dorință nestăpânită de a i le săruta cu patimă și să îi transmit că nu l-aș părăsi niciodată, iar sentimentele mele pentru el sunt puternice.

-Anastasia! Ești bine? Vorbește te rog, cu mine! Nu mă părăsi! Lichidul care ar fi putut să-mi ia viața îmi iese rapid din gură. De atunci totul mi se părea mai clar, începusem să văd mai bine tot ce mă înconjoară.

-Sunt bine, cred. Am o durere în piept.

-E din cauza apei pe care ai înghițit-o. Ce a fost în capul tău? De ce ai fugit după mine? spune ținându-și palmele lipite de ambii mei obraji.

-Credeam că te-ai înecat! Îmi era teamă să nu te pierd, din nou. Lacrimile încep să-mi curgă, iar Sebastian mă strânge mai tare in brațele lui protectoare.

-Poți merge până la mașină sau te car eu, oricum ești ușurică. Nu așteaptă răspunsul meu așa că mă cuprinde că pe o mireasă. Profit de acest moment și îmi mai studiez puțin inelul de logodnă, care spre norocul meu, nu s-a pierdut cat am înotat in mare.

Era diferit față de inelele obișnuite, cu un cristal micuț îmbrățișat ca de niște rămurele.

-Să știi că te pricepi la inelele de logodnă, acesta mi-a creat o părere foarte bună.

-E moștenire de la bunicul meu. Cu acesta a cerut-o pe bunica, după ce s-a  întors din cel de-al doilea Război Mondial nevătămat. Mi-a povestit că l-a găsit într-o gaură de obuz. S-a simțit jignit la început că trebuie să-l ia, însă dacă a văzut că nimeni nu îl caută, nu a mai ezitat și l-a ascuns în încălțăminte. Când a ajuns la bunica s-au căsătorit imediat, iar după un an l-au născut pe tata.
Pe la vârsta de 18 ani mi l-a înmânat, spunându-mi că trebuie să i-l ofer fetei care va fi în stare să mă iubească și să mă accepte așa cum sunt. Pe atunci eram un fustangiu și nu prea l-am luat în serios, crezând că e bătrân, iar bătrânii au o gândire limitată și veche. Acum îi dau dreptate.

-Inelul ăsta a avut o poveste uimitoare, bunicul tău mai trăiește? Îl întreb cu gândul de a nu atinge un​ punct sensibil pentru el.

-Da  locuiește la o cabană, în nord, împreună cu bunica. Însă nu i-am mai văzut de mult timp. Mai vorbim uneori la telefon, însă doar atât.
Poate o să mergem într-o​ zi să-i vizităm, dar după căsătorie.
Zâmbesc timid și îi sărut brațul care se relaxează automat.

În drumul spre casă, Sebastian, mi-a relatat o mulțime de întâmplări de când era mic, care ne-au făcut pe amândoi să râdem cu poftă. A oprit în fața apartamentului și mi-a cuprins fața sărutându-mă cast pe buze.

-Să te trezești devreme mâine deoarece am să vin să îți prezint o prietenă care te va ajuta să îți găsești o rochie de mireasă. Copiii o să-i ducem la mama.

-Crezi că o să vrea să aibă grijă și de Mia?

-Sigur că da, mama e o femeie înțelegătoare și iubitoare, chiar dacă de la exterior pare ursuză.

Hei dragelor ce mai faceți? Am revenit cu un nou capitol care sper să vă încânte inimile. Mi-am ținut promisiunea și am postat.
Până data viitoare mulți pupici!