Azi, intr-un moment de liniste, mi-am dat seama ca plangeam. Iar apoi, mi-am dat seama de ce plangeam. O melodie. Trei strofe si-un refren. De atat a fost nevoie ca sa se trezeasca 1000 de amintiri in mine. Atunci, cand am realizat ca plangeam, la modul cel mai serios, am stat si m-am gandit cati alti oameni plang in momentul asta. Unii plang la mormantul cuiva, altii langa patul de spital al unei persoane dragi, altii plang, ascunsi între patru pereti, pentru ca sunt separati de persoana pe care o iubesc, altii plang ca s-au lovit, iar probabil o mama isi plange copilul pe care l-a pierdut intr-un accident. Da, in acel moment, multi oameni plangeau. Toti pe care mi i-am imaginat, sufereau. Eu de ce plângeam..? Si totusi, in orele lungi ale insomniilor mele de iarna, cand gandul se spala de farduri si toate scenariile lumii amutesc, mi se face dor cumplit de anii saraci si naivi ai iubirilor mele dintai.
