Salutări din cartier

Când am să-mi termin capodopera...

— Şi cât mai vrei să stai închis acolo, copile?

— Până când am să-mi termin capodopera! zise Vicu trântind furios uşa.

Să fi fost oare două, trei zile deja de când Vicu stătea închis în camera sa de lucru?! Cine mai ştie?... Ai casei se tot mirau şi boscorodeau în sus şi-n jos ziua când el s-a născut şi faptul că nu s-a putut naşte mai „normal", tot mai sătui de "refrenul" pe care-l repeta băiatul – din ce în ce mai hotărât şi mai concentrat pe munca sa – "Nu! Nu ies până nu-mi termin capodopera!...", preferând mai curând să mănânce răbdări prăjite, dar să-şi termine totuşi treaba.

"Or să vadă ei.... Or să vadă ei" îşi tot repeta Vicu de când se puse pe treabă. Se întoarse la masa de lucru şi începu să deseneze tot mai şi tot mai hotărât. De când începu lucrul, masa lui se umplu cu fel de fel de foi cu încercări, schiţe de portrete de fete frumoase, dar parcă niciuna nu părea să fie ceea ce căuta bietul Vicu, care mergea mai departe încercând altceva.

"Am să te regăsesc eu.... Am să te regăsesc" zicea el în timp ce desena de zor scăpând din când în când câte o lacrimă amară...

Ce se întâmplase?.... Ei bine, cândva, cu cîteva zile mai înainte, Vicu reuşi să facă un portret de fată de care era foarte mândru. Puteai să juri că acel chip poate fi viu! Toată strada vuia de reuşita lui, ba chiar îşi permise să organizeze şi o expoziţie cu mai multe portrete ale sale încât îi merse deja buhul prin oraş. Toate bune şi frumoase până-ntr-o zi.

O zi în care se găsiră nişte rude de-ale lui să facă o vizită inopinată. Toate bune şi frumoase până când fu vorba ca Vicu să-şi arate capodopera pentru care, inutil de precizat, lucrase mult şi intens la fel de fel de detalii. Toţi se minunau de reuşita lui, mai puţin un urâcios cunoscut în familie ca miştocar de serviciu care cum văzu opera lui Vicu, pufni din nas şi i-o rupse în faţă hăhăind şi bătând apropouri grobiene care-l făcură pe băiat să sufere.

Băiatul, văzând cum nimeni nu catadicsi să-i ia cumva apărarea, se închise furios în camera sa de lucru plângând, chiar dacă mulţi încercară să-l "consoleze" şi să-l convingă că "aşa e el mai miştocar", că una, că alta, la care Vicu spuse : "Mulţumesc, dar să-mi UCIDĂ arta e frumos???", la care câte cineva care mai de care îi replica: "Hai, măi, o mai faci o dată...". Atât de uşor pare uneori doar să spui astfel de cuvinte!...

Băiatul simţea că e pe terminate. Simţea că ultima sa încercare de a reînvia portretul rupt începe să prindă viaţă. De ore bune, tot desena fără încetare tot mai şi tot mai atent la detalii şi reuşi să facă un portret de care nu putea fi decât mândru. Un chip de fată brună foarte frumoasă cu ochi mari şi scânteietori. Privea şi nu-I venea să creadă că a reuşit să termine totul. Parcă-i şi venea s-o ia în braţe, să danseze cu ea, s-o sărute aşa cum vedea prin filme...

"Dacă ai fi existat cu adevărat..." îşi spuse el închizând ochii după ce sărută portretul ca pe o icoană. Adormi cu capul pe masa de lucru şi visa cum, efectiv, acel portret îl făcea celebru la nivel înalt, devenea tot mai cunoscut şi câte şi mai necâte.

*

Deodată, simţi cum cineva parcă îl zgâlţâie să-l trezească. Se uită puţin buimac, trezit brusc din vis şi văzu că persoana care-l trezi era o fată. Înaltă, zveltă şi foarte frumoasă. Cu părul lung şi negru cu zulufi şi ochii mari, negri, rotunzi şi scânteietori. Exact ca fata din portretul său.

— Bună, Vicu.

— Cine eşti?

— Sunt Dia. Capodopera ta.