Disparuta

In autobuz

Stau calma pe scaunul meu analizand persoana de langa mine. Este un barbat de varsta medie imbracat intr-un costum, negru curat si lucios care cara o servieta neagra, cel mai probabil din piele, in poala sa. Cand ma uit la oameni, imi place sa le inventez i poveste despre viata lor personala. Este cumva relaxant.
Presupun ca acesta este un om de afacere insurat cu o doctorita. Cred ca au 2 copii cuminti si ingrijiti care fac mereu ce li se spune si isi doresc sa ajunga la fel ca si parintii lor. Este de multe ori ocupat cu serviciul lui, dar stie cum sa petreaca destul timp cu familia.
Imi indrept din nou privirea spre el, neavand nimic mai bun de facut. Ii analizez gesturile si observ ca isi verifica ceasul intr-un interval regulat de timp. Are de asemenea un mic tic, sa-si dea parul dupa ureche.

Ma mai uit si la baiatul din spatele meu, langa care nu se mai afla nimeni. Arata de parca ar avea varsta mea. Se uita plicitsit la ecranul telefonului sau. Isi trece o data la cateva secunde mana prin parul sau blond. Isi ridica privire, se uita la mine si zambeste prietenos. Arata foarte dragut.
-Salut, spune el. Eu sunt Denis
-Salut, raspund eu, incercand sa par relaxata. Eu sunt Talia.
Ma gandesc la cum sa pun capat discutiei, dar apoi imi amintesc de Luca. Ar cam trebui sa sun la orfelinat ca sa-i anunt pe toti ca sunt bine. Cum eu nu am telefon, iar sansele sa gasesti o cabina telefonica sunt egale cu cele sa gasesti un OZN, el e cam singura mea speranta. Imi storc capul cateva secunde incercand sa vorbesc ca un om normal, dar autobuzul se opreste la o statie.
Vad cum Denis coboara din autobuz fugind, in intampinarea lui fiind o fara draguta cu ochii albastrii. Acesti incep aa se sarute in mijlocul iesirii din autobuz. Ce scarbosi pot sa fie.

Abia acum incep sa realizez ce absurda a fost alegerea mea. De ce nu i-am anuntat? De ce am plecat, lasand in urma doar un bilet care sa nu lamureasca nimic? De ce in toiul noptii? De ce nu ziua?. De ce am plecat? Unii copii au reusit sa treaca peste suferinta, fara sa faca o criza 9 ani dupa ce au fost parasiti. Fara sa ma pot abtine, ochii mei au fost impanziti de lacrimi de furie si tristete. Pentru ca sunt proasta, impulsiva si pentru ca nimeni nu ma vrea imprejurul lui. Dar gandurile mele sunt intrerupte de vocea barbatului de langa mine.

-Esti bine?Ai nevoie de ajutor cu ceva?

Iar atunci imi vine ideea. Nu vreau sa-i dezvalui conditia mea, asa ca-i zic:

-M-am pierdut de parintii mei. Imi puteti da un telefon ca sa-i gasesc.

Probabil vocea mea parea atat de indurerata si patrunsa de durere, ca barbatul nici nu s-a gandit sa-mi mai puna alte intrebari.