Anastasia

Capitolul I

Am urcat în pod și, când am deschis ușa, un nor subțire de praf mi-a venit în fațã. Am tușit de câteva ori și am intrat. M-am aplecat deasupra unei cutii mari din carton pentru a cãuta o fustã ce îi aparținuse mamei. Aveam de gând sã o modific, pentru cã era din nou la modã și mã gândeam cã aș putea sã o port în prima zi de școalã.

În timp ce scotoceam prin mormanul de haine împãturite cu grijã, mâna mea s-a lovit de ceva tare. Am dat la o parte bucãțile de material și am vãzut o cutiuțã de lemn. Am scos-o afarã. Era o cutie de bijuterii bogat ornamentatã cu trandafiri sculptați în mahon. Încuietorile și balamalele erau ruginite și își pierduserã strãlucirea. Era plinã de praf, așa cã am luat una dintre bluzele vechi și am șters-o cu grijã. S-a deschis cu greu, stratul de praf formând o peliculã lipicioasã pe încuietoare. În mod normal, nimeni nu ar fi dat atenție unei vechituri murdare, dar eu aveam o atracție inexplicabilã pentru lucrurile vechi. Aproape am scãpat-o din mânã când ochii mi-au picat pe pata de sânge din interiorul ei. Abia dupã ce am reușit sã mã liniștesc, am observat singura bijuterie din ea - un inel.

L-am luat grãbitã în mânã și nu am fost atentã la marginea tãioasã a unei balamale. M-am tãiat la degetul arãtãtor și o picãturã de sânge proaspãt a picat peste cel uscat, vechi, din cine știe ce timpuri. Mi-am șters degetul pe bluza veche și am luat inelul în mânã. Era atât de frumos încât am stat mult timp sã îl studiez. Era din aur, cu o piatrã mare, ovalã și neagrã, încadratã de zeci de pietricele transparente ce îi dãdeau parcã o aurã divinã, aproape imaterialã. Nu îmi aminteam sã-l fi vãzut vreodatã pe mâna bunicii, a mamei sau în vreo pozã. Îmi amintea de inelele din filmele de epocã pe care mi le arãta bunicul. Pãrea atât de vechi încât aurul își pierduse puțin din strãlucire, dar acest detaliu nu îl strica. Dimpotrivã, îl fãcea și mai deosebit. L-am pus pe deget și am fost plãcut surprinsã când a intrat fãrã efort. Parcã era fãcut special pentru mine. Am pus cutia la loc și am fugit la bunica. Inelul acesta trebuia sã fie al meu. Pur și simplu, îmi plãcea prea mult.

- Ai gãsit ce cãutai? a întrebat bunica atunci când am intrat în bucãtãrie.

- Nu. Am gãsit ceva mai bun, am spus râzând.

- Ce?

- Uite, am spus și am întins mâna cu inelul în fața ochilor ei.

- Vai de mine! a spus șocatã bunica. Unde l-ai gãsit, Maria?

- În pod, într-o cutie de bijuterii din lemn. De ce nu mi l-ai arãtat pânã acum? Al cui a fost? Nu te-am vãzut niciodatã cu el.

- Unde în pod?

- În cutia cu haine.

Bunica s-a așezat pe un scaun și și-a sprijinit capul în mâini.

- Ce s-a întâmplat? am întrebat.

- Nimic, nimic...sper sã nu se întâmple nimic.

- Îl duc înapoi dacã vrei, am spus și am încercat sã-l scot, dar inelul nu voia sã iasã.

- Nu, nu, a spus bunica încet. Degeaba îl scoți acum...

- Ce vrei sã spui? am întrebat îngrijoratã din cauza comportamentului ei ciudat.

- Nimic, a pus și a zâmbit. Tu doar ai grijã de tine și de inel. Sã sperãm cã totul o sã fie bine.

Bunica a fost întotdeauna mai ciudatã, așa cã nu prea bãgam în seamã replicile ei fãrã înțeles.

- Al cui a fost inelul? am întrebat.

- Nu mai conteazã acum. Poartã-l dacã îți place. O sã-ți scriu o rugãciune pe care sã o spui în fiecare searã.