Devoratorii magiei

Capitolul 1 - Aleea Diagon

Camera arăta destul de ciudat după agitaţia care o produse Rosalie în a patra încercare eşuată de a-şi pregăti cufărul pentru anul VI la Hogwarts. După cinci ani de experienţă se presupune că ar trebui să ştii cu exactitate să îţi pui în ordine lucrurile esenţiale necesare pentru un nou an şcolar, ea însă dispreţuia şcoala, elevii de acolo, profesorii şi tot ce e legat de magie, statut social şi familie. Avea colegi care se plângeau continuu că părinţii le urmareau fiecare pas şi respiraţie, restricţionându-i şi când nu era cazul. Ea, în schimb, nu avea parte de o asemenea bucurie, fiind un eşec al familiei, fetiţa mică şi neîndemânatică. 

Oftă zgomotos uitându-se cu antipatie la o carte de farmece pe care se adunase un strat destul de generos de praf. O aruncă în cufăr dându-şi ochii peste cap exact în momentul în care auzi paşi grei şi lenţi pe scări, urmaţi de două bătăi consecutive la uşa ei.

- Rosalie? sună vocea gravă şi neplacută a tatălui ei care intră timid în cameră fără să acorde nici cea mai mică atenţie dezastrului de acolo. Se pare că trebuie să te dezamăgesc, vei merge singură pe Aleea Diagon să îţi cumperi cele necesare pentru şcoală. Te descurci, nu?

Deşi se aştepta la discuţia asta de câteva zile şi îşi pregăti o mulţime de replici usturătoare pe măsura indiferenţei domnului Fournier, nu reuşi decât să spună aproape şoptit:

-Sigurrr, domnule.

Nu avusese prilejul să protesteze în vreun fel, că acesta părăsi camera trântind uşa în urma sa. Rosalie îşi umezi buzele discret şi înghiţi în sec. În fiecare an era aceeaşi poveste, nu o însoţea nimeni la cumparături, iar în ziua plecării la Hogwarts o conducea tatăl ei fie prea devreme, fiind nevoită să aştepte ore în şir în gară singură, fie prea târziu, cât aproape să întârzie la tren. 

Cel puţin erau previzibili şi îşi putea face planurile ei din timp, programându-şi deja întâlnirea cu prietena ei cea mai buna, cel mai apropiat sufleţel al ei, Beatrice. Deşi existau tensiuni politice între Franţa şi Italia, Rosalie se înţelegea cel mai bine cu italianca încă din anul întâi. Îşi scriau în fiecare vacanţă şi nu aveau nimic de ascuns una faţă de alta. 

Scoase o bucăţică de pergament din buzunarul pantalonilor şi citi în gând. "Ne vedem la Cofetăria lui Florean." Fusese ultima scrisoare de la Beatrice, foarte seacă, ce-i drept, semn că se întâmplase ceva, însă avea să afle în curând. Nu era necesar să ii zică data şi ora, era mereu aceeasi în fiecare an. Mototoli hârtia şi o atinse uşor cu vârful baghetei, aceasta luând foc instant fără să lase scrum. Avantajul de a trăi într-o familie de vrăjitori, micile vrăji nu sunt sesizate de minister chiar daca eşti minor. 

Folosi polenul zvarr ca să ajungă în Londra, având în vedere faptul că ar fi durat prea mult să foloseasca un avion sau un tren din Franţa, deşi ii placeau şi mijloacele de transport încuiate. Mergea încordată, cu degetele lipite strans de bagheta din buzunarul robei. Deşi nu erau foarte aglomerate străzile, se aştepta să se lege de ea orice imbecil disperat după atenţie. 

- Tot aşa râită eşti, Rosie?  se auzi un glas cunoscut în spatele ei.

- E "rrrârrâită" agramatule! zise ea plictisită, dar relaxată că era un coleg din casa ei de la Hogwarts, nici un pericol. Ia zi, nu mai ai şi alte glume?

Îl îmbrânci cu cotul continuându-şi drumul pe o alee mai strâmtă fără să aştepte un răspuns. O briză uşoară îi trecu prin firele de par lăsate frumos pe spate, mângâindu-i urechile şi împraştiind un parfum dulce. Privea dezgustată vitrinele încarcate cu marfă, care după părerea ei nu aveau să fie vândute în următorii zece ani având în vedere că nu avea nimeni nevoie de aşa..nimicuri.."joben care iţi cânta ca să adormi mai repede"..patetic..care nebun ar cumpara aşa ceva? Pufni în râs înghesuindu-se printre oamenii de pe aleea Diagon. 

În cele din urmă se pomeni ca prin vis în faţa cofetăriei auzind de afară vocea piţigăiată şi un pic stridentă a prietenei ei. Intră silenţios, fără să atragă priviri asupra ei, şi ii cuprinse umerii pe la spate într-o îmbrăţişare caldă. 

- Pfoai, tu, Rosalie! strigă Beatrice ca friptă. Nu ştii niciodată să îţi faci apariţia decent!

- Si mie mi-a fost dorr, nesuferrito, îi zise Rosalie aşezându-se pe locul liber de lângă geam privindu-l destul de urât pe  cel care stătea în partea opusă a mesei. Nu ne prrrezinţi?

-Aaa, da. El este Jason Balogh, noua mea...bonă.

-Bonă? izbucni într-un râs aproape isteric deranjându-i evident pe cei din jurul ei care i-au aruncat priviri dezaprobatoare, însă individul din faţa ei nu schiţă nici un gest. 

- Tata l-a angajat să îmi urmărească fiecare pas, spuse Beatrice scăpând un aftat printre dinţi.

În tot acest timp Rosalie ii cercetă ţinuta, trăsăturile feţei şi reacţiile lui. Nu ar fi putut să îi reproşeze nimic, era ideal. 

-Cel puţin e frumos, afirmă ea într-un final şi putea să jure că observase un mic zâmbet în colţul gurii, deşi părea că tipul se uita în gol non stop.

Au chicotit amândouă în acelaşi timp sincronizându-se perfect. Si-au împărtăşit detalii şi impresii din vacanţă la o cafea, apoi la o ingheţată, cumpărându-şi treptat cele necesare pentru şcoală împreună. Se înserase destul de bine când şi-au luat rămas bun. Rămasă singură, Rosalie işi strânse şi mai mult pelerina în jurul corpului pentru a se opri din tremurat. Nu îi era frică..îi era frig..şi totuşi nu vroia să tremure, pentru că astfel dădea dovadă de slăbiciune. 

Mai avea câţiva paşi până să cotească pe aleea de unde putea să plece spre casă, când simţi ceva greu şi moale lăsându-se pe umerii ei. Tresări scurt şi se întoarse nedumerită spre cel care îşi puse roba pe ea. Pentru o fracţiune de secundă îi trecu prin gând că ar putea fi Jason, dar..

- Alexanderrr! exclamă surprinsă şi încruntată lungind "r"-ul cum obişnuia să o facă în fiecare cuvânt. 

-Eşti bine, Fournier? zise acesta punând-o la zid la propriu, sprijinindu-şi palma stângă de pietrele reci din spatele fetei.

-De ce nu aş fi? 

-Pe mine mă întrebi? şopti Alexander cu un zâmbet ciudat pe faţă. Nu vrei să te conduc acasă?

-Nu, mulţumesc. 

Îl împinse cu toată puterea pe viperin din faţa ei lasând roba lui să-i cadă de pe umeri şi se îndepartă făcând câţiva paşi în spate. Ei doi nu se înţelegeau, de fapt, nimeni din alte case de la Hogwarts nu se înţelegea cu viperinii, în special cu Alexander. Nu avea nici cea mai mică idee de unde apăruse şi de ce, nu îi păsa de ce o abordase şi nu vroia să petreacă prea mult timp acolo ca să afle. Era minoră, şi în caz de pericol nu ar fi putut să se apere. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre Alexander, care deşi era cu un an mai mare decât ea ştia vrăji mult mai complexe şi culmea că avea voie să le şi folosească. 

-Nu mai fi aşa fraieră şi lasă-mă sa te conduc acasă. Ştii ce zvonuri circulă prin Londra? spuse el şi făcu un pas mărunt spre ea.

-Ştiu, tocmai de asta nu vrreau să merrrgi cu mine.

Îşi simţea buzele uscate şi reci la fiecare cuvânt rostit, iar inima nu înceta să ii bată mai intens. Se blestema în gând că dăduse peste el exact aici şi era atât de vulnerabilă.

-Nu o să uit asta, Fournier, mârâi Alexander şi dispăru lăsându-şi roba în stradă unde căzuse de pe umerii fetei.

Rosalie rămase cu privirea  aţintită asupra ei şi se gândi de două ori înainte să îndese haina în rucsacul ei micuţ, dar încăpător datorită unei vrăji speciale. Răsufă uşurată şi o luă la fugă spre localul unde putea să folosească polenul zvarr ca să se întoarcă acasa până la cină.

(Capitolul 2 - Acelaşi Hogwarts)