Care eu?

Cine sunt cu adevărat

  Eu sunt Lucy Black, dar și Michelle Hunter, depinde unde mă aflu. Lucy și Michelle, două nume diferite, o singură persoană, eu. Deși numele meu real e Lucy Black sunt foarte puține persoane care îmi cunosc adevăratul nume. E mai simplu așa. Pot să merg unde vreau eu fără ca lumea să știe cu adevărat cine sunt: supraviețuitoarea din familia Black, singura care știe că familia ei nu a murit din cauza unui incendiu, ci incendiul a fost cauzat pentru a acoperii faptul că părinții ei erau deja morți, singura care s-a pregătit pentru a le face dreptate, asta sunt eu, Lucy Black.

  Eu, Michelle Hunter, sunt doar o tocilară, cel puțin așa știu toți care cred că mă cunosc, dar greșesc. Michelle nu e o tocilară, a încercat să fie, dar nu a reușit, dar a fost găsită modalitatea perfectă să se prefacă a fi o tocilară: o pereche de ochelari ciudați care oferă informații atunci când e nevoie de ele. Cea mai cunoscută invenție de la sediu. Sediul spionilor. Cei care m-au acceptat în viața lor și m-au ajutat să învăț toate lucrurile necesare pentru a supraviețui. Derek și Anna, părinții mei spioni, așa cum le spun eu, sunt cei ce m-au luat sub aripa lor și m-au salvat de orfelinat. Deși mai au un fiu s-au îngrijit și de mine, chiar dacă mătușa mea e cea care îmi e tutore. Derek și Anna White m-au și antrenat. Mă bucur că au fost acolo până am reușit să excelez în domeniul spionajului. Poate că m-am grăbit și eu să devin cea mai bună deoarece mă simțeam în plus sau, poate, doream doar să schimb totul, să nu mai fiu eu cea slabă. Să dispară acea fetiță în fața căreia părinții ei au murit, iar ea n-a putut face nimic.

  Mi-a luat trei ani până am devenit o spioană de elită și am plecat de la familia White. Atunci am devenit Michelle Hunter. De la 13 ani Lucy și Michelle se tot intersectează, dar mi-am promis, cândva voi redevenii Lucy Black, doar Lucy Black.

  După ce am plecat de la familia White m-am mutat singură într-o casă pe care o deținea familia mea și care era destul de departe de oraș și despre care nu știa nimeni că ne aparține. Școala o frecventam, dar nu dădeam prea multă importanță orelor și colegilor, fiind mai mereu ocupată să mă gândesc la vreo misiune.

  După ce am terminat generala m-am mutat într-o casă mai aproape de unchiul, mătușa și vărul meu. Aceștia știau că mă descurc și singură, așa că am fost lasată un timp în liniște, mai exact până prin clasa a 12-a, când mătușa și unchiul trebuiau să plece într-o călătorie de afaceri. Nu au dorit să își lase copilul singur, pentru că nu mai avea încredere în el, din cauza altei întâmplări. Așa că acesta s-a mutat la mine și mi-a dat majoritatea planurilor peste cap. El nu își permitea să își piardă din popularitate, iar eu nu îmi permiteam să îmi pierd acoperirea de tocilară, iar lucrurile se agravau din ce în ce mai tare...