Covenant (Vol. III)

Capitolul 30

Capitolul 30

Zâmbetul mi se strecurase pe buze ca un musafir nepoftit. M-a uimit asta, chiar m-a uimit. După o perioadă, în sfârșit zâmbesc fără să falsific acest act.
Privindu-mi tatăl, care după 18 ani de șezut în scaunul cu rotile, în sfârșit pășește pe propriile lui picioare, care până acum le blestema și le numea "nefolositoare".
Mama plângea mai ceva de parcă ar fi fost o situație rea, și am observat, adică, toți au observat cu claritate că e o femeie atât de sensibilă, dar în același timp puternică și voinică.
Fratele meu, era prezent în stânga mea, chiuind și aplaudând faptele tatei.

Mama îl țintuia de talie alături de o asistentă, în timp ce tata se sprijinea de cele două țevi de fier vopsite în albastru.
Făcea pași scurți și înceți, dar reușea.
Omul ăsta nu se va lăsa vreodată, Adam Turner.
Dacă era sănătos și nu avea loc accidentul de acum 18 ani, pot paria că numele lui ar fi de temut. Știu că ar fi avut familie, însă tata nu s-ar fi lăsat vreodată de curse. Și lucrul ăsta se moștenește, eu o am în sânge.

  - Felicitări domnule Turner, vă descurcați de minune.

Asistenta îl lăudase, analizându-i cu atenție mișcările picioarelor.

  - Cu greu.

  - Orice început este greu. Bineînțeles, timpul le va rezolva pe toate. În scurt timp ve-ți fi pe propriile picioare, sănătos.

  - Începe să furnice...

  - Mișcarea sângelui este de vină, amorțeala. Este de ajuns pe ziua de astăzi.

Asistenta roșcovană și mama l-au ajutat să se așeze înapoi în blestematul acela de scaun cu rotile.

Mă bucur nespus că tata va reuși să meargă din nou, Dumnezeu l-a pedepsit destul. E timpul ca lucrurile să ia o întorsătură de la rutina lor.
Eu și Ethan i-am urmat pe drumul înapoi spre salon.
Mama efectiv radia de fericire, pentru o perioadă lungă de timp soarele de pe strada ei nu se mai ascunde după nori, i-a luminat calea.
Zâmbetul ei nu piere de minute bune. Și cum spusese astăzi la micul dejun, situația devine din ce în ce mai bună și se simte împăcată.
Noi suntem bine, tata s-a reîntors, acum se pune pe picioarele lui... e totul bine.
Nu mai e improvizat.

În salonul tatei, asistenta îi administrase o injecție, apoi plecă luându-și la revedere.
Acum rămăsesem doar noi 4.

  - Când mă voi însănătoși în întregime, organizăm o excursie. Unde să mergem?

Spuse tata și toți am căzut pe gânduri. Am mai ieșit din oraș, însă din țară niciodată. Și da, adevărul este că nu mi-am permis financiar să fac asta, dar nici nu mă plâng. Urăsc muzeele, urăsc teatrul monumentele. Mi se par neinteresante. Și la urma urmelor, ce găsești aici, vei găsi și dincolo.
Asta e mentalitatea mea masculină, nu știu ce gândesc alți și cum.

  - Aqua parc!

Urlă Ethan de parcă ar fi avut 5 ani afurisiți.
De multe zile, îl evit. Și recunosc, sunt egoist. Sunt gelos pe el de la cer la pământ, și asta pentru că nu își deschide ochii și nu realizează cât e de norocos. Scarlett îl iubește orbește, încât ea l-ar accepta înapoi trecând cu vederea peste orice greșeală săvârșită de el.
Și venind vorba de mica șatenă dulce ca mierea, pe nume Scarlett, nu am dat ochii cu ea de 6 zile, 17 ore și 45 de minute. Ultimul contact a fost când i-am mărturisit ca o femeie sentimentele mele de iubire pentru ea. A spus că nu e "pregătită pentru asta" și și-a luat tălpășița din fața mea.
Acum cred că s-a baricadat în casă, nici la școală nu și-a făcut simțită prezența.