Gânduri...

Ajutor!

Toată lumea mă amână..

Nimeni nu are puţin timp şi pentru mine. Oare am devenit invizibilă?

Strig după ajutor, dar strigătul meu este mut. Urlu de neputinţă, dar urletul meu este în tăcere. Nimeni nu aude..

Zâmbesc şi râd cu toată lumea. Aparent sunt normală. Aparent sunt fericită, dar înauntrul meu mă topesc puţin câte puţin. Nimeni nu vede, nimeni nu aude, nimeni nu ştie.

"Mâine" a devenit cuvântul pe care îl urăsc cel mai mult. De ce nu azi? De ce mereu mâine sau poimâine, sau săptămâna următoare? Azi ce are?

Viitorul devine prezent,iar prezentul devine trecut. Ziua de azi devine ieri, iar mâine devine azi. Şi acest lucru se întâmplă zi de zi. "Mâine" nu mai vrea să vină. E întotdeauna azi. Şi zilele trec şi eu devin din ce în ce mai nefericită. Unde e salvarea mea? Chiar nu există cineva, acolo, care să vadă dincolo de 'Masca Indiferenţei'?

Am tot sperat că cineva va observa toate lucrurile pe care le fac pentru a deveni mai bună în ochii celorlalţi, dar nimeni încă nu şi-a dat seama. Încerc să devin fiica ideală, încerc din răsputeri şi nimeni nu apreciază ceea ce fac. Era rău înainte, acum e tot la fel. Când fac bine, e rău, iar când fac rău, tot rău este. De ce ar mai conta atunci dacă fac rău sau bine? Pentru că sper ca într-o zi cineva să observe tot ce încerc să fac. Încerc să fiu prietena cea mai bună, dar iar, prietenii nu văd străduinţa mea. Încerc să fiu iubita perfectă, dar tot ce primesc este neatenţie. Nu se vede cât m-am schimbat. Am devenit altfel.

La primul cuvânt spus greşit, tac. Încerc să fac pe plac, să nu supăr pe nimeni, dar toată lumea pare de pe altă planetă. Nimic nu e cum mi-aş dori. Toată lumea încă spune că ceea ce fac nu e ceea ce îşi doresc. Sau se prefac în statui de ceară. Nu au suflet, nu au compasiune, nu mai au nici măcar la fel de multă iubire. Cu ce greşesc? Oare cea de pe altă planetă sunt doar eu?

Poate doar îmi imaginez asta, dar durează de prea mult timp. Aşa mult timp să fiu eu cu capul în nori?!

Din când în când apare un moment frumos, dar fericirea e ca un balon de săpun; la cea mai mică atingere, s-a spart.

Un moment romantic poate fi distrus atât de uşor. Un moment de fericire profundă dispare ca fumul în zare. Un moment de tandreţe, duioşie, iubire, se pierde ca inocenţa unui copil. Totul dispare mult prea repede.

Sunt şi eu o fiinţă. Am nevoie de atenţie, dar nimeni nu se preocupă de sentimentele mele. Din când în când dau semne disperate după cineva. Atenţia cuiva. Dacă nimeni nu îmi acordă atenţie, trebuie să o caut altundeva. Oare unde? Mi-e frică să las totul de izbelişte.

Oare dacă aş pleca de aici, ar observa cineva? Dacă aş dispărea într-un moment, şi-ar da cineva seama? Dacă mâine aş muri, ar fi cineva să plângă după mine?

Nu cred.. Ar spune acelaşi lucru pe care îl spun şi acum. 'Mâine'. Mâine vor suferi, mâine vor plânge după mine. Mâine vor spune: "A fost acolo când am avut nevoie de ea, dar eu nu am fost acolo!"

Dar cum am spus: 'mâine' va rămane departe, 'mâine' nu va veni niciodată.

Te rog, fii acolo!

Cineva? Oricine .. Te implor! Vreau să fiu salvată! AJUTOR!