7 Minute În Rai | Ciornă

Capitolul 2 | Masca secretelor

        ,,Secretele sunt plăcute pentru fiecare copil al Evei." 

                                                                                  – Hannah Cowley

           ,,Când sirenele se auzeau în noapte, înconjurate de lumini albastre și roșii, mă gândeam la tine. Aveai talentul să fii mizerabil, în fiecare minut și-mi plăcea așa, chiar dacă mă călcai pe nervi. Erai focul ce încălzea stelele și hrănea demonii nopții. Mizerabilul în palton de suspans și  colonia adrenalinei de care  avea nevoie spiritul meu bătrân. Eu eram scrumul țigării și praful  pe care l-ai luat cu tine când ai plecat. Dar tu erai împăienjenit până la oase în secrete. Secrete-n care mă îngrop singur de viu acum."

Sunetele tărăgânate ale brizei  închiseseră ușa, răsunând asiduu în urechile lor, asemenea unui scârțâit lungit printre notele pianului prăfuit, așezat în dreptul lor. Un vânt rece, palpabil, de parcă ar fi fost respirația unei divinități, se răsfira din capătul coridorului, la geamul din colț. Căsuța părea că ar fi fost furată din iad și adusă aici, pe pământ. Dacă aici se afla Escape Room, nu era nici pe departe ceea ce părea a fi. Ceea ce și-ar fi dorit ea să fie.

 — Ce-i locul ăsta sinistru? Nu-i ceea ce mi-ai spus mie că o să fie! replică  Anita, ridicând tonul cu asprime, dându-se cu un pas în spate.

 Aceasta se lovește de un mobilier vechi, împăienjenit ca o dantelă albă. Păianjenii participau la un festin, dansând în mișcări largi, agere. Câteva insecte erau  prinse în jocul lor, fără să aibă scăpare. Așa fusese din timpuri străvechi jocul: Cu început, dar fără de sfârșit.

  — Vreau să plec de aici! țipă, sărind peste lemnul putred, ce scârșnea sub picioarele ei.

 Se întoarse, trăgând de ușa. Când observase că nu dădea semn să se deschidă în niciun fel, începuse să o lovească cu palmele și mai apoi, cu pumnii.  O apucase de încheietură, ce-i drept, cam brutal. Îi cuprinse bărbia, ridicând-o, măsurând-o din priviri și strângând-o tot mai tare. Înțelese zbuciumul ei în sinea lui, căci ei doi se reflectau ca râurile în mare. Nu voia să fi fost el motivul ochilor ei tulburați. Îi era teamă și lui că dacă-i va dă drumul, va fugi.

  — Ai răbdare! Vom pleca imediat după ce găsesc tot ce-mi trebuie, rosti el, pe un ton grav. Își pusese mănuși, îndemnând-o și pe ea să facă același lucru, trasând linii cu buricele degetelor, peste dulapurile și rafturile prăfoase.

  — Ți se pare că seamănă vreun pic?  se rățoi la acesta, pe un ton zeflemitor.

         Scoase  fotografia  unui local decent, decorat într-un stil rustic. Pereții erau îmbrăcați în diferite piese ornamentale, cu specific cultural. Tablouri, în stilul lui Van Gogh până la hărți piraterești. Arăta mai degrabă ca un muzeu, înconjurat de oglinzi înalte gotice. O motocicletă Harley-Davidson stătea sprijinită deasupra barului, înconjurată  împrejurul ei de chei fixe duble și dințate, lângă dopurile de bere: Ursus, Timișoreana, Ciucaș, Radler, poziționate lângă cele de suc de la brand-uri precum Pepsi, Seven Up, Coca Cola, Mirinda, Sprite lipite ca niște mărgele.

Tavanul părea pictat în  piese de mozaic, în diferite forme.  Prima ar fi cea a  Șoimului  alb cu pene cenușii ce ținea în cioc sabia sângerie a dreptății. Alta ar mai fi ceea a femeii tradiționale, care în brațele subțiri, ca niște crengi ținea o carafă plină cu un lichid negricios, ca o miere otrăvită, pe care o scurgea în fântână. Atracția centrală rămânea însă imaginea Zeului, din camera principală, ce sorbea dintr-o băutură. În loc de păr, avea șerpi, o coroană din nuiele și ochii  galbeni ca păpădia ofilită.  Unde putea să fie de fapt, Escape Room?