Fratele vitreg

13. Speranță

Christian's P.O.V.
      Trei luni. Trei luni nenorocite în care am așteptat să se trezească, iar ea nimic. La început am crezut că poate soarta își bate joc de mine, dar cred că nu prea o duc bine cu Karma. Și, în plus, nu înțeleg ce se întâmplă cu mine. Ok, prima săptămână nu a fost așa rău, toți așteptam să se trezească. Însă timpul trecea și speranțele fiecăruia dintre noi se micșorau, până am ajuns să credem că nu mai e nimic de făcut. Pe tatăl și pe fratele ei îi înțeleg, nu au dormit aproape deloc, doar câteva ore pe zi, dacă îi convingea cineva. Dar și prietena ei, Deea?! Plânge de parcă ar fi sfârșitul lumii. Adică, eu unul, nu aș suferi atât dacă un prieten de-al meu ar muri, poate pentru că nu mă atașez de obicei de persoane prea mult. Și acel Matt, și el a venit din nu știu ce țară când a auzit ce a pățit Iry. În fiecare săptămână apărea cineva nou, cred că erau colegii ei, cunoștințe, habar n-am. Nu îmi aduc aminte să fi spus vreodată că are atâția prieteni. Și cred că unii nici nu erau prietenii ei.

       Știu cum e să pierzi pe cineva drag. Aproape toți cred că am trecut măcar o dată prin pierderea unei persoane iubite și știm cât de tare doare să pierzi o persoană iubită. Ei bine, la mine, acea persoană iubită a fost tatăl meu, care a murit acum 6 ani, când a făcut infarct. Mereu am fost mai apropiat de el, îmi dădea sfaturi când mă întâlneam cu fetele, aveam o zi a noastră în care ne uitam la filme proaste și o zi cu mine, el și Alex, în care jucam tot felul de jocuri sportive și amuzante. Mama mereu a fost cu machiajele, cumpărăturile și toate alea. Țin minte perfect ziua în care a murit tata, aveam 17 ani, alergam în parc seara cu el și Alex și o făcusem mai mult decât ar fi trebuit și eram toți obosiți, dar eu voiam să bat recordul. Dintr-o dată, tata nu a mai putut respira, am chemat ambulanța, însă nu mai era nimic de făcut... M-am simțit vinovat, era normal, și acum mă simt, poate de aceea m-am închis în mine și nu am mai lăsat pe nimeni să pătrundă în viața mea.

         A venit la înmormântarea tatălui meu și dușmanul său, culmea, care zicea că îi pare rău pentru tot ce a făcut. Până la urmă, am ajuns la concluzia că toți te iubesc după ce nu mai ești și realizează cum e viața fãră tine, observă că fără tine sunt praf. Și încep să sufere și așa mai departe... Unii intră și în depresie, ei bine, eu sunt o premieră. De 3 luni stau închis în cameră și mă uit ba la poza ei, ba pe pereți. Nu pot să mă mișc, e ca și cum ar fi cu mine Irina și m-ar ține. Este atât de ciudat, dar mă face să nu-mi pierd speranța și să sper că se va trezi cât mai curând. Cel puțin, așa sper.

        Simt că m-am apropiat de ea mai mult în zilele dinaintea accidentului, vorbeam mai mult și nu mi s-a mai părut așa enervantă, mai degrabă a fost de treabă. Ar trebui să fiu la spital lângă ea, nu să stau ca un nepăsător în pat uitându-mă la tavan.

        Mă îmbrac cât de repede pot și gonesc cu mașina pe străzile orașului aglomerat. Mi-a luat 3 luni să mă trezesc la realitate, Iry are nevoie de mine, are nevoie de noi toți. Parchez mașina și intru repede în spital, unde o întreb pe doamna de la recepție la ce salon se află Irina Parker.

-Este la camera 666, etajul 4.

-Ăsta-i un semn rău, murmur eu. Mulțumesc!

        Ajung la etajul 4, unde îi văd pe tatăl și fratele ei, care așteaptă ca Iry să se trezească.

-Vă puteți duce acasă, le zic eu. Probabil sunteți foarte obosiți, în ultimul timp nu ați dormit aproape deloc. Stau eu cu Irina.

-Nu e nevoie, zice tatăl ei care are cearcăne și ochii roșii.

-Serios, insist, plecați acasă și odihniți-vă, apoi vă puteți întoarce. Nu am venit până acum la ea și mă simt vinovat. Vă rog, am eu grijă de ea, dacă e vreo noutate sunteți primii pe care îi anunț.

-Fie, cedează Jace și domnul Parker.

-La revedere, Jace, domnule Parker!

-Spune-mi Ethan.

      Intru în salon, nu înainte de a lua o gură mare de aer. Așa cum mă așteptam, Iry e într-un pat mare de spital, cu o grămadă de aparate lipite de ea și bandajată. Închid ușor ușa și mă apropii ușor de ea, așezându-mă pe scaunul de lângă ea.

-Știi, par așa...inocentă, nevinovată, iar eu am fost un prost că te-am sâcâit atât de când te-ai mutat în casa mea. Am fost o gazdă foarte proastă, recunosc, și îmi pare extrem de rău, încep eu și îi ating ușor mâna.

-Acum, nu știu dacă mă auzi, am citit undeva că oamenii aud uneori ce zic ceilalți când sunt în comă, sper să fie așa și cu tine. Trebuie să mă descarc, nu mai pot să țin atâtea în mine! Să începem... Pfff nu știu ce să zic. Tu ești așa drăguță și...și amabilă. Se pare că țineai mult la acea poză cu prietena ta și cu tine. Cred că aveai mulți prieteni unde ai stat înainte, pari genul ăla de fată sociabilă care sâcâie lumea să vorbească cu ea. Și îmi place, nu mă înțelege greșit. Poate ți-ai făcut o impresie proastă despre mine când m-ai cunoscut, l-ai cunoscut pe acel Christian închis în el și rău. Pot fi și drăguț, plin de viață, ca acum câțiva ani, de altfel.

       Am făcut o mică pauză, luând o gură mare de aer. Cred că mi-a și căzut o lacrimă, dar nu contează, n-am mai plâns de la moartea tatei și simțeam nevoia să o fac.

-Promit, Iry, dacă te trezești, voi fi altă persoană, mă voi schimba, promit. Voi face fapte bune, poate. Voi sta cu tine și voi avea grijă să nu pățești nimic niciodată, doar te rog, trezește-te și hai să mergem acasă.

    Am stat câteva minute și pur și simplu am așteptat. Am așteptat și am așteptat... Să fi trecut ore? Poate minute, secunde? Nici eu nu știu, pur și simplu așteptam să deschidă ochii.

-Matt...

-Poftim? Irina?

-Nu pleca...

     Irina, ea era, vorbea... Dar cine e Matt? Gata, e prietenul ăla al ei... Dar, ce treabă are el cu toate astea și de ce îi spune numele?! Din trist am devenit nervos, poate și confuz.

-Irina! Răspunde! Trezește-te odată! țip eu la un copil mic începând să plâng și zgâlțâind-o. Deschide ochii ăia și zi ceva, nu mai suport!

      Își mișcă un deget! Poate încearcă să îmi zică ceva. Deschide ochii!

-Doamne, Irina, am crezut că nu o să te mai trezești! Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! țip eu și o iau în brațe.

-C-cine ești?

-Poftim? întreb eu și brusc îmi dispare zâmbetul de pe față

____________________________

Hey, dragilor, am postat în sfârșit. Îmi pare foarte, foarte rău că am lipsit atât, dar începe școala și știți cum e, pregătiri, teme și așa mai departe:( Nu pot să cred că a trecut atât de repede vara... Oricum, nu voi mai face pauze atât de lungi, de două săptămâni și ceva, vă asigur. Voi încerca să postez o dată pe săptămână.
Kiss♥♥♥