True love

2

Bine că mi-am aranjat camera de cum am ajuns. Acum trebuie doar să mă pregătesc pentru cină.
     - Mamă, cine sunt musafirii care vin la cină?( spun eu coborând scările).
     - Sunt foști colegi de facultate. O familie tare drăguță. Stau în capătul străzii. Au un fiu aproape de vârsta ta și a lui Dylan.
     - Voiam să te întreb dacă trebuie să mă îmbrac cu ceva sofisticat, dar ținând cont că vă cunoașteți de mult o să îmi iau o pereche de jeans și un tricou negru.
     - Exclus! Ia-ți rochia neagră primită de ziua ta de la Karina.
     - Of... bine, fie.
     - A, și să îi spui lui Dylan să își ia o cămașă. Au și o fică.
     - Mamă, deja exagerezi. (Spune Abna venind în bucătărie).
     - Ba nu, chiar deloc. Eu un prilej de aș face prieteni noi, dacă înțelegi ce vreau să spun.
       
Venii și ora cinei. Oaspeții trebuiau să sosească, iar eu încă nu eram gata. Nu îmi puteam găsi rochia. Eram sigură că am pus-o în bagaje. Într-un final am găsit-o. O iau pe mine cât pot de repede și cobor la masă.
    
     - Allie, în sfârșit.( strigă mama pentru a atrage toată atenția)
     - Scumpo, ei sun familia Johnson. Richard, Alanna, fiul lor Cameron și fiica lor Melanie.
     - Îmi pare bine de cunoștință. Eu sunt Allie, iar pe frații mei cred că i-ați cunoscut deja.
Mă așez pe ultimul loc liber... acesta era lângă Cameron.

După câteva ore de discuții, am ajuns și la desert.
    - Allie, du-te tu să aduci desertul. (Spune tata).
Mă ridic și mă îndrept spre bucătărie.
     - Cameron, du-te să o ajuți.( spune doamna Alanna).
   Îmi displăcea ce încerca mama și doamna Johnson să facă. Mai mult ca sigur că s-au vorbit de dinainte. Și sunt sigur că i-a spus de Zayne.
    - Se pare că nu aveai nevoie de ajutor.( spune Cameron stând rezemat de blat).
    - Exact. Mă pot descurca și singură.
    - Cred că nu m-am prezentat. Eu sunt Cameron.
    - Allie. (Spun eu ignorandu-l).
     - Hmm.... Nici nu ai ajuns aici bine că deja ești îngândurată. La ce te gândești?
     - La nimic.
     - Minți! Cunosc oamenii când mint.
     - Acum mai ești și filozof.( spun eu pe un tot iritat). Uite, nu am vrut să spun asta. Îmi pare rău! Doar că mă gândesc la tot ce am lăsat în L.A.
    - Nu face nimic. Te înțeleg.
    - Mulțumesc!