Căutând iertarea

Capitolul XVII

         Dacă Rania ar fi putut vedea prin ușile închise, ar fi fost îngrozită de cel căreia îi spunea soț. După zile bune în care furia sa fusese controlată cu pricepere, de data aceasta izbucni fiind vizibilă pe chipul său de la sute de pași distanță, iar adăugând acesteia vânătăile făcute de Daian, sălbăticia punea stăpânire pe el. Slujitorii fugeau din calea lui pe dată ce-l zăreau, căci focul din privirea bărbatului nu putea fi decât mâna Diavolului.

         Regele își controla cu greu mâinile, ținându-le strâns lipite pe lângă corp pumnii fiind atât de încleștați încât își simțea propriile unghii tăindu-i carnea. Pășea cu putere, ecoul pașilor săi auzindu-se până în sala de mese, iar scrâșnetul dinților se auzea mai bine decât scârțâitul scărilor.

          Cât de prost fusese! Ah, Sfinte Lup, ce ușor se lăsase dus de nas. Căzuse în mrejele acelei vipere atât de ușor, uitând cu totul de datoria lui. De ce nu-și ascultase oare sfatul? De ce nu-și împlinise jurământul? Lăsase ca scorpia să-i intre pe sub piele, cuibărindu-se la pieptul său și mușcându-l cu forță atunci când îl simțise slab.

          Oh, și cât durea acea mușcătură.

          Simțea veninul împreunându-se cu propriul sânge, fierbându-l, înnegrindu-l, făcându-l să-i curgă prin vene asemenea unui râu umflat de ape. Îl durea, îl ustura, respirația i se accelera într-o clipă ca să i se îngreuneze în alta. Până și ochii îl ardeau de ciudă, și ar fi sfărâmat totul în jurul său doar ca să nu le dea voie să-și ostoiască focul.

         Trădare.

          Cuvântul i se învârtea prin minte asemenea unei furtuni, mutând gândurile de colo-colo, distrugând idei, creând un adevărat haos, alimentându-i și mai mult focul ce-l mistuia pe dinăuntru. Era furios pe el fiindcă crezuse în Rania, era furios pe ea fiindcă îi ascunse faptul că aveau asupra lor o asemenea comoară și era furios pe Lup fiindcă îl adusese în starea aia. Dar așa cum se cuvenea, femeia are întâietate. Se îndoia până și de faptul că mama lui smulsese piatra din coroană. Ellenor cunoștea prea bine consecințele și nu l-ar fi condamnat pe el și pe copiii săi la o astfel de viață. Știa că Rania nu ar fi putut avea o asemenea putere, însă poate altcineva?

        Își clătină capul, vrând să alunge gândurile ce luau naștere în mintea sa. Era supărat, dezamăgit, se simțea înșelat, însă aceste lucruri nu trebuiau să îi întunece judecata. Nu avea timp pentru asta. Gândurile despre trădarea soției sale vor trebui să mai aștepte, acum trebuia să aleagă încotro să plece.

          Dacă abandona căutarea Lupului, Akarul ar fi fost în continuare hăituit de lupi. În acea iarnă aveau suficiente provizii ca să reziste, însă dacă haitele împiedicau aratul și însămânțatul Akarul va împărtăși soarta Kratosului. Însă dacă safirul ar fi rămas pierdut, regatul va fi blestemat până ce safirul se va întoarce la locul său. Regilor li s-a tulburat liniștea.

         Foamete sau blestem? Balanța se clătina în capul său arătând pierderile și câștigurile. Dacă Lupul nu-i va ierta, toți oamenii vor suferi, iar dacă safirul nu va fi găsit toți monarhii începând cu el vor suporta consecințele. Ambele alegeri vor avea consecințe asupra lui și implicit asupra regatului, trebuia doar să aleagă răul cel mai mic. Cu un oftat balansul se opri, iar hotărârea fu luată.

        — Să-i crape obrazu' să-și rupă grumazu',

          Liniște să nu aibă, sufletul să-i fiarbă,

          Vorba-mi ascultă vântul n-o uită,

          Mi-l însoțește și mi-l slutește,