Căutând iertarea

Capitolul XXVII

       Își simțea capul pe punctul de a plesni, fiindu-i din ce în ce mai greu să asculte litania nesfârșită a lordului Fidor, – catadicsise până la urmă să-și spună numele între două ocări adresate fiicei, alegându-se cu o încruntătură din partea regelui și un mârâit amenințător din partea lui Ace.

       Fidor părea însă a-și fi revenit în simțiri, fiind surd și orb la tot ce-l înconjura, fără a băga de seamă că sorții îi erau potrivnici. Își înmuiase glasul, picurând miere pe alocuri dovedind încă o dată cât de iscusit putea fi în meșteșugul vorbelor atunci când nu-și lăsa simțămintele să-i cuprindă judecata.

        Povesti cu mult calm cum își crescuse fiica, –cu greu și sacrificii teribile se lamentase el –, rememorând anumite pasaje din viața de tată, momente fericite de altfel pe care fiica sa nu i le putea nega, dar tare îndepărtate, aflate abia în primele sale ierni. Iar soldații ce își făcură apariția între timp le susțineau sus și tare, unul mai zelos ori știind recompensa ce-l aștepta dacă vorbea bine, adăugând și completând anumite amintiri, atât de îndepărtate încât nici Fidor și nici Lenox nu mai știau clar dacă acele lucruri chiar se întâmplaseră.

         Toată această șaradă nu făcea decât să îi amplifice durerea de cap regelui și să-i sporească acestuia mânia. Văzuse la curtea asemenea oameni. Reci, chibzuiți, vorbind ușor și pe ales, răstălmăcind vorbe și amăgind urechile ce nu erau destul de fine pentru a le simți vicleșugul.

        Tatăl său părea adeseori captivat de astfel de văicăreli, lăsându-l pe cel păgubit să creadă că regele era ușor de păcălit. Îl convingea uneori până și pe el că era într-un suflet cu cel ce căuta protecția coroanei. Asta îi făcea deseori să fie neatenți.

       Nu-și mai chibzuiau atent vorbele, crezând că regele era naiv și ușor de dus de nas. Scăpau un cuvânt aici, ridicau puțin mai sus tonul acolo sau ba dimpotrivă îl coborau conspirativ ca și cum regele ar fi fost de-un rang cu ei și puteau urzi planuri ori pune la cale cine știe ce ticăloșii împreună.

         Satisfacția lui Alexander era pe măsura zâmbetului ce cuprindea chipul părintelui său atunci când sfârșea judecata, cel păgubit devenind vinovat și în loc să fie despăgubit era obligat să despăgubească pe altul ori înlocuit, în funcție de rang și vină. Pe vremea când era copil urmărea atent acest joc din spatele tronului, ori ascuns după perdeaua de catifea roșie în spatele căreia se afla adesea Ellenor. Asta până când Lupul și-a făcut simțită puterea, copilului fiindu-i din ce în ce mai greu să-și controleze furia ori indignarea.Stephen îi iertase izbucnirile și le puse pe seama vârstei, dar nu-i putu ierta obrăznicia atunci când în fața întregii curți puse la îndoială judecata tatălui său.

       De abia ieșise din copilărie și pășea nesigur pe drumul maturității. Învățase să călărească și să tragă cu arcul, dar lupta cu sabia încă îi dădea de furcă. În ziua aceea era nervos fiindcă fusese învins de un soldat mai bătrân, așa că atunci când venise un țăran să se plângă regelui despre bătăile îndurate de la străjile stăpânului la care slujea, Alexander trecuse peste dorința tatălui și se repezise să-l pedepsească el însuși pe lordul cel nemilos.

         Norocul nobilului au fost soldații palatului ce luaseră urma prințului și-l opriră înainte de a face vreo prostie. La drept vorbind, omul nici nu știuse cum se purtau slugile lui, era prea bătrân ca să-și mai bată capul cu oamenii și arareori asculta țăranii preferând să le crească simbria ori să-i despăgubească pe loc decât să cerceteze el însuși, lăsându-se deseori înșelat de către aceștia.

          Foc și pară se făcuse Stephen când auzise de isprava fiului. Îi interzise fățiș să mai calce în sala tronului până ce nu-l va chema el, fiindu-i interzis până și locul ascuns în care stătea mama sa.