Căutând iertarea

Capitolul XXXVII

  

       Unde să mă duc?

       Acestea fură primele cuvinte auzite de Rania atunci când deschise ochii. Nu știa cine le rostise ori dacă mintea-i juca feste trimițându-i gânduri aiurea. Amintirile îi erau încețoșate, iar când reușea să prindă vreun fir de-al lor o durere surdă îi atrăgea atenția.

       Își atinse vânătăile cu buricele degetelor, apăsând până când simțea durerea cântărindu-le astfel gravitatea. Îndepărtă ușor unele plante ce-i acopereau rănile mai adânci, vrând să le privească cu proprii ochi.

       Mâinile începuseră să i se plimbe mai curajoase pe trup, făcând inventarul rănilor o dată cu cel al părților din trupul ei.

       La final se declară mulțumită. Nu avea membru care să nu fi fost atins de noaptea cea lungă, însă măcar toate erau la locul lor, iar chinul pricinuit de ele era suportabil.

       Însă sentimentul dură numai până când dădu cu ochii de trupul soțului ei. Inima i se făcuse mică văzându-l acoperit în plante și bandaje, de parcă astea-i erau pielea. 

      Ochii i se plimbau agitați de la o parte la alta, căutând părți neacoperite de pete vineții, mâinile îi tremurau pe măsură ce se apropia de el și numai suflarea ușoară, ritmică a lui o făcuse și pe ea să răsufle ușurată.

      Trăia.

      Creatorul știe cum, căci fusese tăiat, înnecat, fugărit, iar la final se rănise singur, parcă vrând să se asigure că nici o parte nu scapă teafără.

       Soarele dimineții îi lumina chipul, arătându-l grotesc, căci umbrele se întindeau acoperind părțile ce rămăseseră neatinse, înnegrindu-l cu totul.

       Rania se așeză în bătaia soarelui, vrând să le alunge pe cele care urâțeau chipul soțului său. Ascultă cu atenție răsuflarea sa, iar apoi trase un scaun cu trei picioare găsit la masă și se așeză la căpătâiul regelui.

      Așa o găsiră porumbeii, veniți la amiază să schimbe pansamentele și să pregătească alte doctorii pentru ei.

      Regina nici măcar nu-și ridică privirea către ele. Privea pieptul soțului ei cu o intensitate fără margini, temându-se parcă să-i rateze vreo răsuflare.

      Degeaba încercase Ella s-o-mbie cu mâncare, apă ori leacuri ce i-ar fi putut alunga grija și durerea.

      Degeba încercase Hild să îi atragă atenția cu vorbe blânde ori cu amenințări deșarte.

      Reușise doar să-și aleagă o privire mânioasă atunci când pomenise că are să-i cheme fratele în ajutor. Numai menționarea numelui său fu de ajuns ca bărbatul să-și facă apariția.

      Pesemne că Daian așteptase la ușă ca femeile să-și termine treaba. Cumva vestea că sora lui se trezise o luase înaintea purtării ei ostile. Dar acum o privea, frământându-și mâinile neștiind cum să înceapă vorba, căci sora lui îi aruncase o singură privire, iar apoi se întoarse la vegherea soțului ei.

      — Cum te simți? Se auzi vocea nesigură a bărbatului, neștiind cum să-i atragă atenția.

     Femeia nici măcar nu se clintise. Părea surdă și oarbă la tot ce se întâmplă în jurul ei,

     — Rania?

     Se apropie șovăitor de ea, punându-i cu grijă mâna pe umăr. Rochia împrumutată de la hangiță era largă și aspră, așa că bărbatul doar își ținea mâna pe material atingând-o asemena unui fulg. Îl speriase de moarte privirea pe care a avut-o atunci când s-a întors. Încercase ceasuri în șir să-l descoase pe Thorner, însă bărbatul parcă avea buzele lipite cu ceară căci nu vruse cu niciun chip să-i povestească.