Căutând iertarea

Capitolul XXXVIII

        Soraya se trezi din cauza mișcărilor pe care le simțise sub creștet. Somnul se dezlipea cu greu de pe genele sale, dar fu alungat deîndată ce întâlni chipul regelui. Avea ochii larg deschisi și privea fix într-ai reginei, vorbind într-o limbă cunoscută numai lor.

        Femeia avea capul plecat, o roșeață ușoară colorându-i obrajii, pe când regele n-o slăbea vreo clipă ținându-i mâinile captive în palmele sale.

        So își frecă ochii nevenindu-i să creadă că regele se trezise. Zăcuse atâtea zile încât până și ei îi fu greu să-și păstreze credința. Și totuși Creatorul n-o dezamăgise. N-a lăsat-o să verse a treia lacrimă, iar în sufletul ei spera că n-o va lăsa nicicând să cadă.

         Mișcările ei atraseră atenția regelui, acesta întorcându-și capul spre ea, lăsând un zâmbet să-i curbeze buzele la vederea copilei. Pentru So fu de ajuns încât să-și arunce brațele în jurul gâtului său strângându-l cu toată forța de care era în stare.

         Regele nu reacționă preț de câteva clipe, iar fata crezu că gestul ei necugetat îi pricinuise durere. Vru să se retragă deîndată, însă mâinile regelui o înlănțuiră îmbrățișând-o la rândul său.

         — De ar fi fost să ghicesc de o mie de ori și tot nu mi-ar fi tercut prin cap că ai să-mi stai la căpătâi alături de regină.

        Alexander vorbi ușor, mângâind spatele fetei ce începuse a tremura ușor. Copila cu greu se abținea să nu-și verse ușurarea, așa că stătu în brațele sale până ce fu sigură că bărbatul nu avea să citească nimic în ochii ei. Însă asta n-o opri să-i vorbească sincer atunci când fu sigură că-l putea privi în ochi.

        — După câte necazuri ți-am pricinuit stăpâne, m-ar trăsni Cerul dacă n-aș face măcar atât pentru domnia ta.

        — Nu te pizmui prea tare. Hoțul fură pentru sine, sluga la porunca stăpânului. După voia Lupului, ți-ai primit iertarea.

       — Și după voia ta stăpâne, dreptatea. Însă tare mi-e teamă că Erasmus fiind scăpat, va încerca să-ți primejduiască viața, zise fata lăsând teama să i se citească în glas.

       — Doar de-i demon, altfel n-o să ne mai tulbure viețile.

        Rania își ridicase capul, iar roșeața îi păli redevenind femeia care-și veghease soțul zile în șir fără să scoată o vorbă. Spatele i se îndreptă iar ochii i se îngustară, de parcă ar fi găsit primejdia în orice colț al camerei. Preț de o clipă o fixă pe So, iar fata îi înțelese voia. Atâtea zile în tăcere o învățaseră să citească poruncile în ochii reginei, la fel cum putse în acea noapte să-i citească suferințele.

        Alexander observă și el schimbarea reginei. Coroana îi lipsea ca să-i întregească portretul, căci altfel nici rochia împrumutată, nici trupul slăbit nu-i știrbeau din eleganță și hotărâre. În acea clipă semăna cu Ellenor, iar regele nu știa dacă să se bucure ori să fie îngrijorat.

       — Cum de ești așa de convinsă?

        Femeia îl privi cu ochi limpezi, urmându-și cuvintele rar, pe un ton ușor din care mai răzbea când și când un tremurat ce parcă nu-și găsea locul:

        — Fiindcă am scos cu mâna mea săgeata din trupul Lupoaicei și am înfipt-o în pântecele sale.

         Alexander tăcu, câtărindu-i spusele. Vorbele puternice zise cu mândrie nu se potriveau cu chipul ce nu cu multă vreme în urmă își plângea amarul. Drept e însă că nimeni nu o privise cu uimire ori cu neîncredere.