Pactul: Bătălia Sufletelor

PROLOG

Eu sunt Rosery Marchell, o adolescentă cu secrete misterioase, o fată de vrăjitoare, plină de viață și cu un ogo mai mare decât secolul în care trăim.
Nu găsești trăsături diferite la mine față de oricine altcineva, dar parul meu roșu ca flama focului îți poate juca feste.

///

Fumul de la bețișoarele aprinse de mama îmi inundă nările, mă foiesc în pat încă de câteva ori până să mă conving să îmi deschid ochii.
Trag încă o dată în piept mirosul plăcut de parfum și mă ridic în capul oaselor. Îmi caut pisica cu priviri fugitive dar observ că nu este în cameră cu mine. Mă ridic din pat și mă poziționez în fața oglinzii mari din fața patului. Va fi o zi minunată! Exclam eu în mintea mea, urmată de un mare căscat. Mă frec la ochii și mă îndrept spre dulap pentru a mă schimba de hainele de noapte. Decid să îmi aleg o rochie albă cu trandafiri roși, mă întorc din nou spre oglindă și spun cuvinte mele preferate de dimineață, care au o mare influență asupra întregii mele zile. Va fi o zi minunată!
Intre timp pisica mea s-a făcut apariția în cameră și se alintă de piciorele mele.

-Rosery poți te rog să îmi aduci cutia cu lumânări din curtea din fața?

Vocea mamei mele își face apariția de pe undeva din camera de zi. Obișnuiește în fiecare dimineață să facă ritualuri de împrospătare a stării de spirit.

-Sigur mamă!

Eraja nu arată deloc cum ar trebui să arate la vârsta ei, avea niște bucle șatene atât de sănătoase încât ai zice că pare ireal. Pistruii îi fac fața mai albă decât este iar ochii ei blânzi te duc dincolo de lumea viilor.

Mă încalț și mă îndrept spre scări, eu nu semăn deloc cu mama mea, în privirea ei nu poți citi nimic rău, tot ce are acolo este viu și colorat, nu are nici un sentiment negativ care să îi inunde mintea. O invidiez pentru asta, ochii mei gri nu emană decât moarte, și odată ce privești în ei vezi moartea fiind încă în viață.

-Rosery ai vrea te rog să te grăbești? Trebuie să ajung undeva până la amiază. Mulțumesc!

Mereu folosește cuvântul " te rog ". Uneori e enervant dar m-am obișnuit în cei 17 ani de viață.

Deschid ușă de la intrare iar pisica își face drum pe lângă pantofii mei. Lumina de afară îmi inundă tenul pal iar tot ce pot să fac este să îmi țin ochii întredeschişi de la trecerea prea bruscă de la întuneric la lumină.

-Rosery treci înainte pe la Doamna Jefferson ca să îți ofere aromele pentru prăjituri.

Strâmb din nas și răspund afirmativ. Nu că aș avea ceva cu familia Jefferson, dar sunt încuiați la minte rău. Sunt preot și preoteasă și au o fică care urmează să le calce pe urme. Iar ea nu pare să vrea altceva, niciodată fetița asta nu a ieșit din cuvântul lor, pentru ei este o binecuvântare adusă pe pământ, pentru mine este o mare durere pe cap.

Mă plimb alene pe poteca din grădină și rup o floare mov pe care o pun în par, asta mă va ajuta să nu mă afecteze ceva din casa lor pline de cruci și icoane, doar când mă gândesc că cineva ar putea să slujească un inexistent toată viața mă face să am gânduri demne de un om nebun la cap.

În loc să deschid poarta și sa intru ca omul la vecinii noștri, sar gardul, nu ar fi prima dată când fac asta, deja s-au obișnuit cu stilul meu nebunatic de a face lucrurile.
Îmi ridic un picior sus apoi pe celălalt și trec pe partea cealaltă a gardului roșu.

Imediat cum calc pe prioritatea familiei Jefferson pământul se zguduie sub mine. Îi simt privirea Alanei dincolo de gemul de sticlă de la etaj. Nu mă chinui să fac și eu acelaş lucru și mă grăbesc până la Izadora care stă într-un scaun citind o rugăciune, îmi dau ochii peste cap apropiindu-mă de ea, punând o mână pe umărul ei pentru a nu fi nevoită sa interacționeaz verbal cu aceasta, vreau doar să scap o dată mai repede de aici.

-Rosery mă bucur să te văd, cât de mare și frumoasă te-ai făcut!
Nu, nu te bucuri să mă vezi, minciuni.

Zâmbesc drept răspuns.

-Aromele sunt în cameră Alanei, dacă nu te deranjează poți să intri și sa te duci să le iei.

Cu siguranță că mă deranjează. Dar tac și aprob din cap. Mă întorc pe vârfuri iar Doamna Jefferson se întoarce la rugăciunea ei. Îmi ridic privirea la geamul Alanei, iar ea imediat cum mă vede trage draperia și se ascunde după ea. Mă bucur că măcar îi este frică de mine.

//
.
.
.
.
.
.
//

Eu sunt Alana fiica unui preot ce ascunde o groză de secrete. Nu sunt copilul acela perfect, ba din contră sunt un demon cu chip de înger.

Era o dimineață ca toate celelalte în familia mea. Eu abia ce mă trezisem nu prea frumos, fiind trezită de draga mea mamă, cu niste țipete. Ce mod mai frumos de trezit, nu! Cum m-am dat jos din pat am mers să mă îmbrac pentru ziua de azi, cu o rochie albă ce mă făcea să arăt ca un înger. Chiar dacă nu sunt, mama si tata mă consideră o minune dar daca ar știi ei, cine sunt cu adevărat m-ar exorciza.

Dar aveam un presentiment că ceva o să se întâmple astăzi. Dar nu aveam de unde să știu că acest lucru mi-ar schimba viața complet.

Dar am lăsat acel presentiment, crezând că este doar paranoia mea. Si am coborât la masă ,unde m-am și așezat așteptând alături de tata ca mâncarea să fie gata, și a ne așeza cu toții la masă pentru a spune rugăciunea de dimineata.

Uneori este foarte rău să fii fiică de preot. Deoarece toată lumea se așteaptă de la tine să fii perfectă, să mergi in fiecare zi la toate slujbele și să faci rugăciuni intr-una, dar mai important, să iubești biserica si pe Dumnezeu. Dar eu nu sunt așa, eu urăsc toate aceste lucruri, uneori mi-aș dori să mă fii născut fata doamnei Marchell, deoarece din punctul meu de vedere, Rosery are viata perfectă.

Deci după micul de jun toti am lu-ato pe căi separate. Tata a plecat la biserică, iar mama s-a dus în grădină să citească o carte de rugăciuni, pe cand eu m-am dus în camera mea ca să mă gândesc la viața mea oribilă și îngrădită. Mi-aș dori să pot fii liberă și să îmi expun adevarata față, fără să îmi mai pun măști și să mă ascund după degetul mic.

Când m-am uitat pe geam am văzut-o pe Rosery sarind gardul aducând un coș mamei, acest lucru devenise de fapt un fel de rutină. Eu aș urmări-o pe geam, până când s-ar uita la mine, acela fiind momentul când m-aş departa de geam și aş trage draperiile, dar continuând să o urmăresc prin mica crăpătură dintre draperi.

Poate într-o zi o să îmi fac curajul să cobor din camera mea, care după părerea mea devenise un fel de turn, și să îi vorbesc, si poate să devenim prietene și să îi arăt că nu sunt așa cum mă crede ea. O sfântă.

Am văzut-o cum i-a dat coșul cu arome de prăjituri mamei. Dar acum fiind vorba intre noi, mama arăta foarte tânără la vârsta ei, are niște ochii albastri blânzi în care poți găsi numai iubire si bunătate si un caracter cum rar mai găsești, si părul ei negru ce cade mereu in bucle perfecte, pe când eu arat fizic asemănător ei, ochii și caracterul meu sunt diferiți față de ea. Eu am un caracter urât și plin de ură, iar în ochii nu poți găsi nimic altceva decât ură, furie, dispreț și multe alte sentimente negative, dar niciodată vreun lucru bun în ei. Adeseori mă gândesc la ochii mei, ca și la ochii unui demon.

Si uite așa am ajuns sa ma pierd în gânduri și în vise în care să nu mă mai ascund și să fiu eu. Cât am fost pierdută în gânduri nu stiu, dar știu cert ce m-a scos din ele, acela fiind uşa mea trântită fără pic de bun simț de către nimeni alta decât Rosery Marchell. Știți vorba aia, când vorbești de diavol si diavolul e la ușă.

Și uite la asta cred că se referea acel presentiment. Așa că am spus primul lucru ce mi-a venit în cap sau mai bine spus prima intrebare.

-Ce cauti in camera și cine ți-a dat voie să intri aici? Și mama ta nu te-a învățat că nu e frumos să intri peste cineva in halul ăsta?

Cartea este în colaborare cu SimpleWitch593