Amintiri din Toamnele care-au trecut

Mangaieri de frunze reci

                M-am lăsat ademenită în dansul frunzelor ce-și poartă ultima culoare în bătaie rece a vântului de toamnă târzie.

               Toamnă era și-n sufletul meu, încă dinainte să se termine vara, o toamnă ce părea că vrea să dăinuie veșnic si sa facă loc, uneori, doar iernilor geroase. M-am cufundat in infinitele mele gânduri, pe banca din fundul parcului, și nu am simțit stropii jucăuși de ploaie, decât când mi-au ajuns la piele.
Era un sfârșit de octombrie mai cald decat anii trecuți și  picurii de apă se răceau doar in adierea vântului rece care anunța că anotimpul își reia vechile și veșnicele lui obiceiuri.

               Așteptam mereu în același loc, băncuța plina de amintiri... Atâtea zâmbete, lacrimi, promisiuni spulberate și întrebări fără răspuns sau răspunsuri ne-nțelese ascundea aceasta bancă.

Și știam ca nu mai vine, dar nu mă încumetam să nu-l mai aștept. Știam că lacrimile norilor sunt, de fapt, lacrimile lui și că vuietul vântului și scârțâitul ramurilor uscate îi erau suspine și regrete. Dar nu am curaj să-l las sa plece, nici acum, si nici vreodată. Absența lui nu-și poate face loc in sufletul meu...nu am învățat încă să trăiesc fără el.

,, Mă-ntorc acasă,sunt udă pana la piele și... oricum, nu mai am pe cine să astept,, i-am spus vocii din capul meu care încerca, în zadar, să mă convingă că nu pierd timpul degeaba.

Mă întorc spre aleea udă si pășesc șovăielnic printre copacii dezgoliți, cuprinși de griul negricios al înserării.
Îmi cufund capul in eșarfa ce-mi încălzește gâtul și merg cu capul plecat spre gratiile reci ale gardului ce înconjoară parcul. Mă opresc o clipă uimită de liniștea străzii goale, risipită, pe ici, pe colo, de câte un șofer grăbit ce se îndreaptă spre caldura familiei.
Numai eu, parcă nu mai am unde să mă grăbesc... măresc totuși pasul amintindu-mi că trebuie sa mă aștepte un musafir la ușă...

,,Am întârziat!" Spun șoptit, îndesându-mi iar mâna în buzunarul gecii.
Totuși, curioasă, decid să mă opresc când sfărâm ceva sub talpa grea a bocancului.

,,I-am distrus închizătoarea!" Mă învinuiesc ridicând un medalion auriu de pe marginea trotuarului. Însă nu vad pe nimeni nicăieri.

,,Am sa-l examinez acasă și o sa-l caut pe proprietar, pare să aibă valoare sentimentală in sufletul cuiva,, observ după ce-l deschid și văd poza unui bărbat tânăr și a unei femei frumoase, probabil soț si soție.