Atracție fatală #Grey Sisters Vol III

Capitolul 1

 
     Fugi!
Nu te uita în spate. Fugi!
Mintea mea s-a blocat pe un singur cuvânt, se agață de el de parcă dacă continuă să îl repete, la nesfârșit, o să mă salveze.
  Fugi, Rose!

  Tresar în somn și deschid ochii, lac de sudoare. Mă uit în jur dezorientată și îmi ia o clipă să îmi aduc aminte că nu sunt acasă. Lumina lunii intră pe geamul murdar al apartamentului micuț care miroase a mucegai. Îmi masez gâtul care mă doare din cauza saltelei tari de pe patul ăsta minuscul și murdar. Îmi iau telefonul de pe noptieră și văd că e 5: 20, peste maxim o jumătate de oră, o să fie lumină, așa că mă ridic din pat și mă îndrept spre baie. Nu e cine știe cât de mers, de fapt, sunt doar trei pași din pat până la baia micuță în care abea am loc să mă întorc. Jur că dacă aș leșina nici nu aș avea loc să cad.
  Bâjbâi câteva clipe după intrerupator, îl găsesc după câteva secunde, nefiind încă obișnuită cu apartamentul acesta.
  Un bec slab, pâlpâie de câteva ori înainte să se aprindă și aproape că mă sperii când mă privesc în oglindă.
  Șuvitele de păr îmi sunt tăiate neuniform și mi se observă rădăcinile roșcate care iasă în evidență în contrast cu vopseaua de un blond spălacit cu care m-am vopsit. Firar! A trecut doar o săptămână și trebuie să mă vopsesc iar! Am și cearcăne în jurul ochilor iar buzele îmi sunt uscate. Ce nu aș da să am trusa mea de machiaj...Nu! Stop! Nu am să mă torturez singură în halul ăsta. Am promis să nu privesc înapoi și asta am să fac. Mă spăl pe dinți, îmi dau cu apă pe față, aplic puțin din rimelul ieftin pe care l-am cumpărat de la un magazin ieftin, și mă rog să nu îmi cadă genele, îmi trec mâna prin păr de câteva ori încercând să aranjez puțin dezastrul din capul meu și mă întorc în dormitor.
  Practic doar mă răsucesc pe călcâie și fac un pas și sunt în dormitor. Nu am un dulap adevărat așa că sunt nevoită să îmi țin hainele în rucsacul pe care l-am adus cu mine. Singurul lucru pe care îl mai am din...fosta mea viață.
  Dar oricum, mă asigur că am rucsacul întotdeauna pregătit, nu se știe niciodată când trebuie să plec.
  Mă îmbrac cu singura pereche de jinși pe care o am, și cu un tricou negru, îmi iau pe mine o bluză cu glugă și merg în bucătărie. Bucătăria e la cinci pași de dormitor și e doar puțin mai mare decât baia. Are doar un cuptor cu aragaz, care sunt mai mult ca sigură că nu funcționează, de altfel nici nu l-am încercat, o chiuvetă mică și un dulăpior.
  Îmi iau rucsacul în spate, și ies din apartament. Mă chinui puțin să îl încui deoarece ușa are ceva probleme, de când locuiesc aici, adică de o săptămână, era de două ori să ramân pe afară. După ce verific dacă e încuiată de trei ori, cobor scările și ies pe ușa blocului.
  Știu că nu e foarte indicat să mă plimb pe străzile New Yorkului cu tot ceea ce am în rucsacul meu, dar tot e mai bine decât să îl las în apartamentul ăla. E un apartament din unele dintre cele mai rele cartiere din oraș, dar e asta sau o bancă din parc, și o noapte în acele condiții, mi-a ajuns.
  Mănânc un baton de cereale, cam ceea ce am mâncat în fiecare zi de o săptămână în coace, beau puțină apă și îmi continui drumul.
  Ajung la o intersecție fără semafor și aștept să treacă o mașină apoi calc pe trecere, nu apuc să fac doi pași că aud un clacxon și când îmi întorc capul, o motocicletă frânează la nici un metru de mine.
  Un șofer îmbrăcat complet în negru, fără cască se uită urât la mine:
-Ai orbit sau ce? Vezi pe unde mergi!
  După ce că aproape a dat peste mine cu motocicleta mai are și figuri? Îi arăt degetul mijlociu și îmi continui drumul pe trecere. Il aud cum turează motorul motociletei când pleacă din intersecție.
  Trafic nebun. Oameni nebuni! Jur că acesta ar putea să fie sloganul New Yorkului.
  Trec pe lângă diferite magazine și restaurante. Mirosul de pâine proaspătă și covrigi scoși din cuptor îmi lasă gura apă, dar nu mă opresc.
  Caut cu atenție vitrinele în care să scrie că fac angajări dar se pare că nu e ziua mea norocoasă. De fapt, am tot avut ghinion de o săptămână în coace de când îmi caut de lucru.
  Pe la prânz ajung în apropierea parcului și mă opresc să fac o pauză. Mă așez pe bancă dar nu pot să stau liniștită. Mă uit în jurul meu, căldurile sunt la o distanță mult prea mare. Mă simt expusă, așa că îmi trag gluga pe cap, mă ridic de pe bancă și îmi continui drumul.
   Se face ora cinci când încep să mă doară picioarele și să mi se facă foame. Aș putea să mai mănânc un baton dar mai am doar trei și trebuie să fac economie serioasă dacă nu o să îmi găsesc un loc de muncă. Aș putea să mă întorc la apartament, dar dacă mă întorc, ce rezolv? E doar o altă zi pierdută. Așa că continui să merg și ajung pe o stradă cu o alimentară, un club de pariuri, și undeva, chiar la capătul străzii, dau de un bar. Abea de îmi ridic privirea să mă uit la el, dar e bine totuși că m-am uitat și nu am trecut pur și simplu pe lângă el deoarece pe ușă văd un semn cu:
   Avem nevoie de ajutor!
  Asta e șansa mea, îmi spun. Aproape că simt furnicături pe spate când deschid ușa barului și intru. Nu e un local mare, dar nu e nici mic. Are tejgheaua unde se servesc băuturile drept în față, e un ring de dans în stânga și mese cu scaune și canapele. Au până și o mică zonă Vip.
  Mă duc spre tejghea unde o fată, care pare puțin mai mare decât mine, cu un cercel în buza de jos și părul brunet, prins într-o coadă de cal, mă întreabă:
-Cu ce să te servesc?
-Cu nimic. Eu...ămm. Am văzut că faceți angajări.
  Și arăt cu mâna spre ușă unde e semnul cu avem nevoie de ajutor. Ea se uită la mine, adică vreau să zic că mă analizează din cap până în picioare, face un balon de gumă apoi își dă puțin capul pe spate și strigă:
-Dave!
  Cel care probabil e Dave, apare dintr-o cameră din spatele barului și se uită la tipa cu cercel în buză:
-Avem aici pe cineva care vrea să se angajeze, arată cu capul spre mine și apoi amândoi se întorc să mă privescă. 
  Încerc să zâmbesc și nu știu ce să spun, apoi mă gândesc că ar fi cazul să nu tac ca moarta dacă vreau să primesc jobul ăsta:
-Da. Am văzut afișul de afară. Eu sunt Rose!
  Bărbatul înconjoară barul și vine spre mine. Îmi întinde mâna:
-Dave!
  Mă uit puțin mai atentă la el, are în jur de 40 de ani, păr blond, tuns scurt și o voce groasă probabil de la prea mult fumat:
-Deci, zică că vrei să te angajezi?
Dau din cap:
-Câți ani ai?
Încerc să par cât mai calmă când răspund:
-21.
Nu pare să dea vreun semn că nu mă crede:
-Bun. Ai experiență? Ai mai lucrat vreodată la bar, să prepari băuturi?
-Nu.
-Chelneriță?
  Scutur din cap și mă gândesc că pot să îmi iau adio de la slujbă când dintr-o dată, Dave oftează:
-Tocmai ce mi-a plecat o angajată și chiar am nevoie de cineva. Poți să lucrezi în serile de vineri și sâmbătă?
-Da!
-In regulă. Ești angajată.
-Pe bune? îmi scapă mie
  Dave dă din cap:
-Poti începe din seara asta? Acum nu pare, dar în serile de vineri, e mereu aglomerat. O să iei comenzile și o să o rogi pe Lucy, arată spre fata cu cercel în buză de la bar, să te învețe să prepari câteva băuturi de bază și vedem cum te descurci. Bacșișurile sunt toate ale tale. Nu avem o uniformă, dar e de preferat să te îmbraci cu ceva mai...încrezător, zice și se uită spre bluza mea largă cu glugă. Dacă treci de seara asta și te hotărăști că vrei să rămâi, mâine te aștept în biroul meu să vorbim despre salariu.
  Dau din cap și Dave dispare după bar în locul unde probabil, e biroul lui:
-Deci, ești angajată? mă întrebă fata cu cer...Lucy
  Dau din cap și ea zâmbește pentru prima dată de când am intrat:
-Mulțam Doamne! M-am săturat să alerg pe aici ca nebuna între bar și luat comenzi.
  Dau din cap de parcă aș înțelege despre ce vorbește și simt nevoia să mă mai prezint odată:
-Eu sunt Rose!
-Știu. Ai mai spus asta.
  Simt cum obrajii mi se inroșesc dar ea începe să râdă:
-Sunt Lucy! Nu Lus, sau Lucinda! Lucy.
-Bine.
  Lucy se apleacă pe tejgheaua barului și tricoul ii dezvăluie puțin cam mult din piept când se apleacă spre mine:
- Deci, Rose, ia spune-mi, care e culoarea ta preferată? Cât timp petreci pe zi în fața oglinzii și ce ai alege dintre câini și pisici?
   Știu că sunt niște întrebări relativ stupide dar cred că chiar de asta mă simt atât de stânjenitor de parcă aș fi aterizat aici de pe altă planetă și habar nu am ce se întâmplă. Mă uit la Lucy, nu Lus sau Lucinda și spun:
-Verde. Petrec cam 15 minute în fața oglinzii în fiecare zi și îmi plac câinii.
  Lucy pare să analizeze răspunsul:
-Eh, verde e o culoare în regulă. 15 minute e acceptabil, urăsc persoanele narcisiste care petrec ore în șir în fața oglinzii. Și câini e un răspuns bun. Urăsc pisicile, sunt malefice.
   După care rânjește:
-Da. Cred că o să ne înțelegem.
  Încă confuză, mă uit la ea și mă gândesc încă odată la ceea ce am spus de dimineață. Oameni nebuni:
-Hai să îți arăt unde e camera angajaților ca să îți lași lucrurile.
   Ocolesc barul și o urmez pe Lucy intr-o încăpere mică cu o canapea și o măsuță. Îmi pun rucasc jos cu tragere de inimă:
-Nu te teme, e sigur aici, nu a dispărut niciodată nimic din camera asta.
  Dau din cap și dau drumul la rucsac:
-Trebuie să mă întorc, deoarece o să se aglomereaze imediat. Ai ceva in care să te schimbi?
-Am un tricou.
-Bun. Nu avem uniformă dar ar fi bine să te îmbraci cu ceva mai sexy, așa îți crești bacșișurile!
  Îmi face cu ochiul și dispare din cameră. Lucy s-ar putea să fie cea mai ciudată persoană pe care am cunoscut-o de când sunt la New York și asta spune ceva. Îmi dau jos bluza cu glugă și îmi aranjez puțin părul.
   Sunt intr-un bar și tocmai m-am angajat ca și chelneriță. Doamne! Dacă acum două săptămâni mi-ar fi spus cineva că o să se întâmple, aș fi râs. Dar asta ar fi fost acum două săptămâni...scutur din cap. Trebuie să învăț să nu mă mai gândesc la ce a fost, doar la ceea ce este și la ce va fi. Deschid ușa și mă întorc în bar.