One Month Before Suicide [Yaoi](vol. 1)

14th of October

Am intrat în clasă și te-am văzut stând cu capul pe bancă. Aveai ochii roșii în colțuri. "Iubitul" tău stătea în bancă și privea nepăsător pe geam. Pot simți tensiunea dintre voi doi. Ce s-a întâmplat? Te rog spune-mi că s-a terminat tot ce era între voi... Vreau ca lucrurile să revină la normal.

M-am gândit că ar fi mai bine să nu te deranjez, așa că doar am stat și te-am privit. Nici măcar în timpul orei nu ți-ai ridicat capul, iar profesoara a început să țipe la tine. N-am mai rezistat și m-am ridicat în picioare.

-Doamnă, nu vedeți că se simte rău? Dumneavoastră doar îi agravați starea.

-Să stea acasă dacă se simte rău.

-Fiecare are problemele lui. Vă rog sa nu îi înrăutățit starea. Dacă el nu vrea să fie atent la oră, asta nu înseamnă că noi nu vrem să fim. Vă rog să continuați lecția.

Mi-a luat mult timp ți curaj pentru a spune asta... Sunt anxios și îmi tremură picioarele când mă aflu în centrul atenției, iar vorbele parcă nu vor să îmi iasă pe gură. Însa dacă e prentru tine, aș putea găsi curajul necesar pentru orice.

Am roșit când te-am văzut privindu-mă uimit cu ochii tăi verzi, înroșiți în colțurile retinei.

După oră, am mers la banca ta. Trebuie să îmi iau inima în dinți și să îți vorbesc!

-Hei, Nath... umm... Ce s-a întâmplat?

-Nimic... Acum poți să il ai pe Alex.

-Huh? Încă crezi asta? am clipit uimit de mai multe ori.

-Normal.

-Nath... Nu mă uitam la el pentru că îl plac sau ceva... Eram gelos pentru că sta cu tine.

-Ce vrei să zici? și-a întors capul spre mine în sfârșit.

-Sunt... umm... Îmi... Îmi pla-

-Mă placi? 

-Da... de doi ani.

Mi-am lăsat capul în jos din cauza rușinii.

-DOI ANI?! Ce e în neregulă cu tine, omule?

-Îmi era frică să-ți zic... Dar bănuiesc că n-o să-mi accepți sentimentele așa ușor...

-Umm... Mă simt nașpa pentru că nu am observat asta până acum... Îmi pare rău, chiar nu m-am gândit vreodată la tine în felul ăla. Putem fi prieteni... ugh.. Chiar îmi pare rău că am înțeles greșit... Eram doar... Nu știu ce era în capul meu.

-Ești drăguț când te panichezi, știai? Oricum, nu mă deranjează. Mă bucur doar că suntem colegi. Dar chiar vreau să știu ce s-a întâmplat între voi... Dacă poți să îmi zici...

-Se va suna curând. Îți zic după școală.

Am oftat și am plecat la locul meu.
Orele au decurs oarecum bine, dar parcă treceau ca anii, tipic. La sfârșitul orelor te-am așteptat și pe drum spre casă ne-am oprit într-un parc. Ne-am așezat pe o bancă și ai început să îmi povestești toată cearta voastră, în timp ce plângeai. Aparent, ai refuzat să faci sex cu el. S-a enervat și a început să îți vorbească murdar, apoi a decis că e mai bine să vă despărțiți. Tot ce am putut să fac a fost să te iau în brațe. Plângeai fără oprire.

Bănuiesc că se putea și mai rău.

-Ai făcut alegerea corectă. O persoană ca el nu te merită. Din chestia asta rezultă care sunt adevăratele lui intenții.

-Mulțumesc... Ești singura persoană cu care pot vorbi despre asta... Părinții mei nici nu știau de relație.

-Ai de gand să le zici? 

-Nu, având în vedere că ne-am despărțit...

-Vrei să te conduc acasă? i-am oferit un servețel pentru a-și șterge lacrimile.

-Nu, sunt în regulă...

-Ești sigur?

-Da. Promit că n-o sa fac vreo prostie.

-Ai promis! Să te ți de cuvânt.

Ai zâmbit, după care te-ai ridicat de pe bancă și ai plecat. Aș fi vrut să te mai țin puțin în brațele mele, dar nu vreau să profit de starea în care te afli...

Te iubesc... Chiar te iubesc.