Niciodată al meu

Prolog: începutul finalului

***chapter song***

SayWeCanFly - Driftwood Heart

"I've got skin and I've got bones
Built to hold your body close
Build a shell, a driftwood heart
Made out of stone

But I'm feeling so alone
Wishing you would just come home
Because it's getting dark
And all I have is time
And time may be the death of me
But time will never get the best of us

With a tear
I say goodbye
And watch the moonlight
Leave your eyes."

***

Întotdeauna va exista cineva care să îți spună ce să faci. Întotdeauna vei vrea să îți depășești limitele pentru a dovedi celorlalți că ai puterea și curajul să trăiești în această lume. Dar, cum lumea nu se mai bucură de lucrurile simple, de un zâmbet, de o rază de soare, monotonia își face simțită prezența și domină, dorința de "a fi cel mai bun" existând mereu, fiind țelul tuturor.

Și, totuși, există Riviette. Există Aiden. Există Eliot. Trei copii ai pământului, ai aerului, ai apei, ai jocurilor, ai zâmbetelor. Familia Autumn avusese grijă de toți trei, doar fata fiind copil biologic. Băieții lucraseră pentru tatăl lui Riviette încă de la cinci ani, acesta găsindu-i pe stradă, furând și cerșind. Mama lui Riviette, Connie, i-a îngrijit ca fiind ai ei, Eliot având aceeași vârstă cu fata ei, șapte ani, iar Aiden nouă. Familia locuia într-o casă modestă, cu un grajd și câteva animale: o vacă, patru oi și șapte găini. Nu era mult, dar pentru ei era îndeajuns. Viața le oferise necesarul unui trai decent, iar ei trăiau pentru a-i mulțumi Domnului pentru aceasta.

Însă această bucurie nu a durat mult, părinții murind răpuși de o boală fără leac. Era iarna anului 1928, iar în Norcombe Hill frigul s-a simțit mai mult ca niciodată. Cei trei orfani, rămași singuri de două luni, încă găseau puterea necesară să mai chicotească în fața sobei. Acum, ei erau cei ce trebuiau să aibă grijă de gospodărie: să gătească, să spele, să facă curat. Riviette pregătea cea mai delicioasă tocăniță de legume, iar uneori făcea și plăcintă cu mere. Eliot iubea dulciurile, fiind obișnuit cu prăjiturile mamei lui adoptive. Dar erau doar copii, copii care aveau nevoie de o familie. Astfel, în martie târziu, trei familii au venit și au adoptat cei trei orfani. Trei trăsuri închise la culoare s-au oprit în fața curții lor. Din ele au coborât oameni mari, oameni gri și încruntați, sumbri și reci. Au intrat în casă, și-au spus câteva cuvinte, apoi s-au prezentat, spunându-le copiilor că "au venit să îi salveze." Pentru micuți, numai salvare nu s-a numit: a fost începutul unei vieți pustii, prologul unei povești triste.

Despărțirea a fost dureros de grea. Trebuia să fii de fier, ceea ce se pare că acei oameni erau, pentru a nu fi mișcat de lacrimile copiilor. Nici măcar nu au avut timp să își ia rămas-bun. Din râsetele zburdalnice ale celor trei mici chipuri, care alergau neîncetat pe dealuri și pășuni, nu au rămas decât ochii înlăcrimați din momentul în care mâinile strâns legate le-au fost despărțite. Aiden, fiind cel mai mare, a fost cel care a încercat să fie puternic, nu pentru el, pentru Riviette, care nu știa ce înseamnă viața fără iubirea pe care și-o purtau cei trei. Ea plânsese cel mai mult: avea o flacără în ochi în clipa în care ușa a fost închisă, despărțind-o de tot ceea ce cunoștea și iubea, o flăcără care se va mări și care nu avea să mai fie stinsă.

Eliot era tăcut. Toată durerea lui era bine închisă în interiorul său. Avea o privire goală, fără răspuns, fără speranță. Doar o lacrimă i-a picat, când singura poza cu întreaga lui familie adoptivă i-a fost ruptă, cu scopul de a începe să uite trecutul. Dar de ce trebuia să-l uite? Nu voia să facă asta... Trecutul era tot ceea ce știa, era singura lui siguranță și tot ceea ce avea și nu îi putea fi luat. Era singurul lucru care încă îi ținea împreună, deși erau departe, deși aveau să fie atât de diferiți...