Eva

Capitolul 8-Carter

                 Perspectiva lui Carter

     Stau la masă și mă uit pierdut la fiecare membru în parte. Vizavi de mine, pe cealalta parte a mesei, Chiara isi plimba pierdută furculița prin farfurie. Macar de data asta se abține si nu arunca cu mâncarea prin bucatarie, ca mai apoi sa trebuiască sa curat tot.

    Finn nici măcar nu se obosește să mai mănânce. Mazărea veche de pe masa o să il strice la stomac și stie ca nu avem medicamente îndeajuns. Cu toate ca e mezinul familiei, conștientizează toate problemele financiare, si nu numai, pe care le avem și încearcă din răsputeri să mai ia unele responsabilități de pe umerii mei. Mai pe seara o să ii duc ceva de mâncare în camera, ca să nu adoarmă cu stomacul gol.

    Mama este ca întotdeauna absenta. A terminat de mancat și se pregătește să se ridice de la masa. Stiu deja următoarele ei mișcări. Isi ridica farfuria de pe masa, o arunca în chiuveta, iese din bucatarie, dar isi amintește să se reîntoarcă în prag și să ne spună un repezit "noapte buna", și în cele din urma se inchide în camera ei de la etaj. Aici merge la baie, dar nu face dus pentru ca este seceta și în cartierul nostru apa calda tine pentru aproximativ doua dușuri. Asta inseamna ca voi face din nou un dus rece, care din fericire ma va mai trezi putin cat să reușesc să termin măcar jumătate din temele pentru a doua zi.

     Ma îndrept spre chiuveta și îmi afund mâinile în vasele murdare. Buretele îmi zgârie palmele și asa îndeajuns de aspre.

    — Carter, lasa-ma să te ajut.

     Finn sta langa mine și ma fixează cu ochii lui verzi, pe care și eu, și el, i-am moștenit de la tata. Nu îmi ajunge nici pana la cot, ceea ce inseamna ca ar trebui să se ridice pe vârfuri ca să reușească să ajungă la robinet.

    — Stai calm, ma descurc, incerc eu să il mint.

    Vocea mea extenuată nu suna deloc convingător. Sunt obosit , vreau doar să ma culc și să se sfârșească și ziua asta. Totusi, Finn stie ca nu va reuși să scoată nimic de la mine, asa ca urca în camera noastra. Sper ca nu va lasa din nou lampa de pe noptiera aprinsa avand in vedere ca trebuie să facem economii daca vreau să cumpar benzina pentru camioneta.

    Numai azi am străbătut cinci kilometri de la restaurantul unde lucrez până la spital, de unde am luat-o pe Chiara dupa obișnuitul control săptămânal. Mama m-a sunat în ultimul moment, cand și-a dat seama ca nu poate pleca de la serviciu, cu toate ca si eu lucram la restaurant. Dar ca de obicei, eu sunt cel care trebuie sa aibe grija de toti, mai ales ca tata nu mai este momentan cu noi. Știam ca îmi va fi greu cu o slujbă în plus, dar e bine plătită și nu este departe de casa. Va trebui să fac tot ce îmi sta în putința să nu fiu concediat, deși inca din prima zi am o abatere dupa ce am plecat mai devreme.

Îmi amintesc de mesajul pe care mi l-a trimis Eva pe messenger la putin timp dupa ce am lăsat-o cu ochii in soare la restaurant. Nu stiu cum m-a gasit din moment ce singurele poze de pe contul meu sunt cele în care sunt etichetat, și nici acelea nu sunt prea numeroase având în vedere ca nu suport de nicio culoare să fiu fotografiat.

Sper ca ai o scuza buna care să ma convingă să nu ii spun lui Zoe ce s-a întâmplat astăzi.

Da, chiar am, dar nu e treaba ei.

Nu tocmai.

Îmi închid telefonul de tot ca să economisesc baterie și pentru ziua de mâine. Urc scările și trec în graba pe langa pozele înrămate de pe pereți. Nu am timp să fiu melancolic. Intr-adevăr, îmi este dor de tata, dar stiu ca în curând se va întoarce acasa. Parcă totul este mai dificil cu Chiara, fara el să o liniștească de fiecare data cand izbucnește.

Trec pe langa camera ei și o aud plângând din nou. Credeam ca se simte mai bine de cand face tratamentul asta nenorocit de scump. Vreau să intru, dar ceva ma oprește. Rămân în prag cu pumnii încleștați și ii aud plânsetele și țipetele înăbușite în pernă. Nu pot să fiu eu cel care o consolează de fiecare data. Stiu ca mama o aude prin pereții subțiri, dar este atat de inutila în ultimul timp, ca daca ar pleca nici nu i-am simți lipsa. Ma simt imediat ca un nesimțit pentru ca gandesc asa, dar datoria unei mame este să fie prezenta, măcar fizic daca nu e capabilă să o facă psihic. Singura data cand o vad este seara, la cina. Pleaca la centrul de bătrâni de la ora 5 și ajunge abia la prânz. Eu pana seara nu am timp să mai trec pe acasa. Și in rarele dăți cand ne intalnim, nu schimbam nici măcar două cuvinte. Noroc ca mai trec câteodată pe la serviciul ei, să o ajut, ca altfel ar și uita probabil ca are trei copii.

Aud din cameră un sunet de sticlă spartă și nici nu mă gandesc cand năvălesc pe ușă. Chiara a infășcat lampa de pe noptiera și a aruncat-o cu toata puterea pe podea. Mai bine ca ultima data cand a spart geamul cu bâta de baseball a lui Finn. Acum încearcă să adune cioburile.

— Chiara, nu le atinge.

Începe să tremure de-a binelea și isi adâncește și mai tare palmele în sticlă. O apuc de braț și o îmbrâncesc. Se dezechilibrează, se lovește de tăblia patului și începe să plângă și mai tare. Strâng în graba cioburile și le arunc la coșul de gunoi de langa usa. Sunt nervos pentru ca niciodata Chiara nu se gândește la consecințe, obosit pentru ca în ultimele saptamani am dormit cinci ore pe noapte, frustrat ca nu pot face nimic mai mult să îmi ajut familia și supărat pe mine însumi pentru ca nu îmi pot controla furia așa cum ar trebui.

    Ma așez langa Chiara și o apuc cu un braț de dupa umeri. Niciodata nu stiu la ce reacție să mă astept de la ea. Așa se intampla cu oamenii bipolari: își schimbă starea de spirit de la o secundă la alta. De data asta însă mă lasă să o imbrațișez și stăm așa până adormim. În jur de trei dimineața mă trezesc chiar mai obosit decât eram înainte. O ridic pe Chiara în brațe, o așez pe pat si aprind cealaltă veioză. E din ce in ce mai greu sa o car, mai ales ca acum a crescut si e mai înaltă pana si decât mama.

    Intru în camera mea și mă așez la birou. Incerc să fac cat mai multă liniște în speranța ca nu il voi trezi pe Finn, care doarme în patul alăturat. Deschid caietul de chimie și incerc să îmi încep tema, cu toate ca pixul îmi tremură în mâna inca amorțită de la somn. Nici nu stiu cand adorm, dar cert este că mă trezesc în zorii zilei, cu capul între paginile de hârtie si cu o dâră subțire de saliva alunecandu-mi pe barbie. Decât să ma duc la școală cu temele nefăcute și să încasez un șir de note proaste, mai bine rămân acasă și recuperez orele pierdute de somn.

    Nu sunt pregătit să trăiesc și ziua de astăzi.

   
~*~

Bună, bună, știu ca nu am mai postat de ceva timp, asta pentru că sunt putin dezamagita din cauza cărții. Lucrurile nu merg chiar așa cum mă asteptam și mă simt descurajată. Nu o să renunț la ea, dar ma gandesc să o rescriu, parcă primele capitole nu sunt scrise prea bine. Voi ce credeți? Va rog lăsați în comentarii părerile voastre, fie ele pozitive sau negative. Vreau doar să vad cine mai citește cartea.