Venuto Al Mondo ( nu citiți, necesită multă editare)

Capitolul 2 - Senzație nouă

                                           ” S E N Z A Ț I E  N O U Ă ”

C A P I T O L U L 2 .

  ” Dragă Keep,

   Probabil te întrebi de ce te-am numit așa, cred că mă simt foarte ciudat să vobesc cu un jurnal și m-am gândit să mi te imaginez ca o persoană vie, care îmi ascultă toate ofurile și gândurile, cu siguranță o să te plictisești de mine, dar chiar simt că pic.

   Totul în jurul meu se prăbușește, doar tu îmi ești alături în acest moment, nu înțeleg cu ce am greșit să mă nasc așa? Lacrimi îmi curg șiroaie pe obraji, și știi ce greu este să le stăpânesc? Voi ajunge să mor.

   Toată durerea îmi este în suflet și nu o pot scoate, Dumnezeu nu cred că mă iubește, adică de ce ar iubii o fată cu probleme care nu poate scoate nici măcar un sunet, care nu va avea parte de fericire și dragoste. De mult am încetat să mă gândesc la asta, lumea fuge de mine și este foarte dureros.

   Nimeni nu mă ascultă, decât tu Keep, și nici măcar un zâmbet nu îmi aruncă nimeni, probabil m-ar fi înveselit măcar un simplu gest de păsare, îmi este teamă de lumea aceasta, sunt singură și neajutorată, doar tu și eu.

   Se spune că trebuie să ne naștem, să murim. Adevărul e că ne naștem să zâmbim, să plângem, să exaltăm, să suferim, ne naștem să trăim și să ne umplem sufletele cu iubire! Dar la mine totul e diferit, m-am născut ca să sufăr iar și iar, ca toată viața mea să se ducă de râpă și să ajung să mor spânzurată sau mai bine, să mă arunc de pe bloc.

   Oricum, cui i-ar păsa? În niciun caz cuiva, părinții mei m-au abandonat lăsându-mă pe stradă de când eram un mic copil, care nu știa nimic despre viață. Dar, cu puțină trudă am reușit să am o micuță cămară în care aștept să-mi dau duhu. De prieteni ce să mai zic? Nici măcar unul nu am, din cauza problemei mele.

   Keep, vorbim puțin mai târziu, văd pe cineva venind. Oare el știe cât este ceasul? Ce caută la ora asta aici, în cea mai întunecată parte a parcului. Chiar vreau să îl văd, o să-mi lipșești. ”

Îl vedeam cum se aproprie cu pași mărunți, panica îmi acaparase corpul și mintea. Nu puteam să fac nici măcar un pas, decât priveam cum se aproprie de mine, nu puteam să îi observ trăsăturile din cauza glucii negre care îi acoperă toată fața.

Începeam să îi simt mirosul puternic de parfum, mirosea așa de bine încât începeam să mă pierd, și nici măcar nu observasem că el este defapt lângă mine și mă privește insistent. În fața mea vedeam frumusețea întruchipată, ochii lui de culoarea mării te făceau să te pierzi în ei, erau așa tulburi de parcă ar fi confuz, buzele îi era frumos conturate și cârnoase din care ieșeau la iveală un chicot, probabil observase că mă holbez la el, dar chiar nu îmi pasă.

Încet puteam observa cum își trage gluga de pe cap, lăsându-mă cu gura căscată, părul său era precum aurul, așa fin și blond. Mi-aș fi dorit măcar puțin să il ating, să îl simt. Pe cine păcălesc? Niciodată nu voi ajunge să fac așa ceva, probabil sunt într-o altă lume în care nu aș mai vreau să ies, oare el este chiar real? Stă chiar în fața mea acum?

- Bună, ce cauți la ora aceasta afară? oh god, ține-mă să nu cad, vocea lui groasă și impunătoare mă face să mă cutrem toate iar pielea să mi se pacă de găină. îl vedeam cât de serios este, nici nu știam cum să îi zic că nu pot vorbii.

- Ți-a păpat pisicuța limba? -”nu, dinozaurul.” tipul începe să mă calce pe nervi, dar în același timp mă intrigă cât se poate de mult.-

Îi arăt degetul arătător, încercând să îl fac să înțeleagă, să aștepte câteva secunde. Îmi scot cu grijă o coală albă și încep să îi scriu cu litere mari ”Probabil am o problemă, TE-AI GÂNDIT? Poți să pleci oricum din partea mea”. Cred că sunt prea dură, dar mă face să plâng, orice lucru îmi aduce aminte de problema mea. Cu greu îi dau foița în care scrie tot și se chinuie să citească la întunericul serii în care doar un bec minuscul pâlpâie.

Îl văd cum fața i se schimbă din încruntat în șocat, cu pași repezi vine spre mine și mă ia în brațe stângându-mă atât de tare încat debia puteam respira, dar chiar mă simțeam bine și mai ales protejată. Simțeam respirația lui sacadată la lobul urechii, doar prezența lui mă înmuia, nimeni nu a mai făcut așa ceva, este o senzație nouă și plăcută. Încet se depărtează de mine și se uită la mine sărutându-mă tandru pe frunte, fără a zice nimic, oricum nu puteam, mă uitam la el șocată.

- Îmi pare rău, nu am știut.- îmi spune ușor la ureche în timp ce mă ia în brațe și se întoarce plecând lăsându-mă singură în tot parcul, totul a fost prea ciudat astăzi, oare mereu va pleca așa?-

A N U N Ț

Pot spune că radiez de fericire, CUM ESTE POSIBIL #10 ficțiune generală și #15 proză scurtă.

O să leșin, doamne vă mulțumesc enorm, sunteți geniali și vă iubesc.