Secretele smaraldului sângeriu

Capitolul V - Moarte încețoșată

           Afsyra privea cum pieptul Lyriei se ridica și cobora. Respira, era de bine. Doar nu o salvase de furia întunericului, riscându-și și viața ei, și a sufletului micuț ce i se zbătea în pântec, nu o ascunse în casa sa, nu o întinse în patul său, acoperind-o cu păturile sale, ca ea să-și dea duhul tocmai atunci.

           Simțea că mintea îi făurește mii de regrete ce-i devorează încet inima. A riscat prea multe s-o aducă în casa ei, se prindea singură în capcana morții. Nu era proastă, ca Profetă, Afsyra putea să umble în colțurile ascunse-n întuneric ale minții tuturor, chiar și în ale acelei fetițe. Știa că fiica măreței Anima Alwans se îneacă în confuzie, că are o inimă transformată în cioburi, că ascunde secrete pe care nici ea nu le cunoaște, dar și că Zeii i-au croit un destin sumbru și că cei ce i vor alătura vor cădea într-un abis al morții. Poate că n-ar fi trebuit s-o salveze de la bun început, cu siguranță să nu încerce s-o protejeze în continuare. Poate c-ar trebui s-o ucidă chiar atunci, ca să-și țină viața-n propriile mâini.

           Își mângâie pântecul ușor umflat. Imediat își alungă gândurile morbide din minte și-și recăpătă acel zâmbet strălucitor. Amintirea faptului că Lyria e un suflet inocent, ca micuțul ei, o zgudui puternic, dar îi lumină inima. Trebuia să o protejeze, era doar o copilă nevinovată în lumea demonilor.

           Culorilea se amestecară, contopindu-se în noanțe ale discordiei. Obicetele parcă se mișcau haotic, fugind de ochii ei. Timpul înghețase, conștiința ei paralizându-l. Iar Lyria se ridicase de grabă în capul oaselor, realizând că se află în casa cuiva.

     — Ușor, ești slăbită, îi spuse Afsyra, întânzind-o înapoi. Linișteș-te, totul e bine. Nu mănânc oameni, zâmbi ea.

     — C-cine ești? o întrebă Lyria, speriată și confuză.

     — A, nimeni, decât salvatoarea ta! râsetul îi era ruginit, amintirile dureroase ce-i jonglau în minte fiind ploaia ce l-au stricat, dar se forța să râdă, să-i dea încredere. Lasând glumele la o parte, mi se spune în multe feluri, de la „ciudată”, la „blestem”, dar prefer Afsyra. Sunt o Profetă ce-și așteaptă mult doritul copil.

           Lyria vru să-i mulțumească pentru ajutor, vru să râdă de gluma ei, dar glasul îi fu sechestrat în inima ce încetă să mai bată. Se chinuia să răpească încă un strop de oxigen, căci privirea Afsyrei îi tăie tot aerul. Ochii ei erau înlăcrimați, îngropați în îngrijorare și spintecați de teamă. Brațele i se zbăteau în mișcări stranii, parcă vrând s-o atingă, s-o îmbrățișeze, să se transforme în scutul ei, dar conștiința femeii le oprea. Încercă să o întrebe ce s-a întâmplat, dar sufletul îi era prea slăbit să-i mai croiască o vorbă, fie și un murmur.

     — Lyria, – fata încercă să arunce faptul că Afsyra îi știa numele pe umerii faptului că era o Profetă –  înțeleg că ți-e greu, dar trebuie să ai încredere în mine. Știu deja totul despre misiunea ta, chiar și lucruri care-ți sunt ascunse de tine însuți. Faza e că ființele acelea cu inimile cufundate în întuneric sunt mereu pe urmele tale, de aceea trebuie să plecăm de aici.

           O luă de mână și părăsi în fugă căsuța, aventurându-se în brațele morbide ale înfricoșătoarei ceți. Dar, printre dâre misterioase de sânge, cadavre abandonate, prin obișnuita panică și strigăte estompate, mai era ceva ce fetele nu puteau vedea sau auzi.

           O părticică mică din Lyria o simțise, însă. Îi șoptea disperată că ceva groaznic se va întâmpla, în timp ce nările, confuze, îi urlau în agonie, deși habar n-auveau de ce. Tușea încontinuu, având plămânii sufocați. Dar ignoră totul, o asigură pe Afsyra că totul e bine și continuară să meargă pe poteca necunoscutului. Mergeau lent, îngreunate de faptul că pământul parcă fugea de sub picioarele Lyriei, dar mergeau.