Secretele smaraldului sângeriu

Prolog

   — Trădătoarea! Trădătoarea! urlau în cor vocile poporului.

           Călăul o trânti pe femeia brunetă în genunchi. Pe obrajii ei pistruiați cădeau repejor mii de picături fierbinți, în timp ce strigătele oamenilor din jurul său îi sfâșiau inima. Sufletul ei se înneca într-un ocean de lacrimi. Simțea cum corpul i se scufundă într-o durere inexistentă, sufletui ei pătat va pleca în acea crudă noapte din lumea celor vii și va ajunge la mila zeilor. Nu merita soarta asta, nu acum. Era acolo, cu jignirile oamenilor care odată o numeau „eroină" și călăul lângă ea doar pentru că și-a urmat orbește inima. Nu a vrut și nu a făcut rău nimănui, doar a fost împreună cu cel ce îi alina durerea cauzată de această lume crudă. Dar fericirea este un păcat în Asolzis, iar ea urma să plătească pentru el.

   — Liniște! tună vocea regelui în timp ce înnota prin mulțime, îndreptându-se spre ea.

           Își ridică privirea și întâlni ochii lui de un albastru ca al oceanului. Văzu cum din ei se scurse o lacrimă, dar dispăruse la fel de repede cum apăruse și femeia crezu că i se păruse.

   — Doamnă Alwans, recunoști că ai încălcat legile Asolzisului? recită ca un robot regele, trebuia să pună astfel de întrebări, așa era tradiția, chiar dacă pe nimeni nu interesa răspunsul.

           Înainte de a vorbi, bruneta rămăsese puțin îngândurată, gândindu-se ce înseamnă lege pentru poporul acestui regat distrus. Aveau voie să se fure, bată și chiar ucide între ei, dar nu și să fie împreună cu persoana iubită, dacă aceasta nu aparținea Asolzisului? A cui a fost ideea asta? Și se mai întreabă unii cum au ajuns în halul ăsta.

   — D-da, se bâlbâi ea, încercând să nu trădeze vreo emoție.

           Adevărul era că frica îi alerga neîncetat prin vene. Inima îi bătea mult mai tare decât era normal doar când își imaginea chinurile groaznice prin care va trece când sufletul îi va părăsi corpul. Încă își amintea cât suferise sora ei mai mare când a fost exucutată pentru trădare, lucru ce i-a dat coșmaruri în copilărie. În acea groaznică zi și-a promis că ea nu va aceași crudă soartă. Totuși, era acolo, călcându-și pe jurământ.

   — Ești dispusă să-ți îndreptați faptele prin al ucide pe el? glasul monoton și formal al celui din fața sa, dar cu o urmă de speranță în el o trezi din tristele sale amintiri.

           Ar fi vrut din tot sufletul să spună „da". Să scape din acele lanțuri de argint și să fugă printre străzile pătate de sânge spre casa ei, unde o aștepta tot ce avea mai de preț. Acele mici comori vii erau singurul lucru ce o puteau face să mai trăiască în acea lume îngrozitoare. Glasurile lor blajine, zâmbetele sincere, visurile și speranțele, erau tot ce o țineau în viață, dar, în curând, nu va mai avea nici asta. Îl iubea și nu-l putea ucide pentru nimic în lume.

   — Nu, murmură ea încet, dar ferm. Nu pot face așa ceva nici măcar pentru propria mea viață!

   — Cine a spus că e vorba de viața ta? glasul regelui se voia malefic și viclean, dar în el se simți o urmă de nesiguranță. Aduceți-o! ordănă.

           I se tăie respirația. Gărzile târau după ele o fetiță înlănțuită de doar nouă ani. Simțea că inima i se strânge și se sufocă. Că sufletul începe să ragă puternic. Că râuri de lacrimi îi înneacă ochii. Că instinctul îi spune să-i atace și oamere pe toți. Dar, totuși, nega. Nu era posibil! Fata căreia tocmai i se puse o sfoară în jurul gâtului nu era fiica sa cea mare!

   — Privește în jurul tău și vezi ce-ai făcut. Frați, părinți și bunici, toți din vina ta au fost măcelăriți! Uită-te la cadavrele lor însângerate ce zac acum aici din cauza acționilor tale nesăbuite! Acum ai șansa să-ți salvezi copila, dar trebuie să alegi: ea sau el? Cugetă atent măcar asupra acestei decizii!

           Ar fi vrut atât de tare să zică că o alege pe ea, s-o strângă în brațe și să-i promită că totul va fi bine, dar nu putea. Cu adevărat avea de ales între a ucide cu mâinile ei o persoană iubită sau a privi cum alta se stinge chiar sub ochii ei nepunticioși. Decizia era grea, dar clară.

   — E-el. se bâlbâi ea nesigură.

           Pe chipul regelui se așternu o expresie ciudată, o cumbinație între mâhnire și surprindere, apoi îi spuse:

   — Atunci, va muri după tradițiile celor din specia celui pentru care este ucisă! Spânzurați-o!

           În timp ce lumea în ochii micuței devenea tot mai neclară și aerul ei doar o plăcută amintire, două voci suspinau într-o sincronizare atât de înfiorătoare încât oamenii amuțiră. Mama și fiica erau acum legate doar prin suferință, rămânând doar vocea mamei.

   — Uite ce-ai făcut! Ți-ai lăsat propria copilă ucisă pentru acel idiot! Te mai întreb odată, ești dispusă să-ți îndrepți faptele omorându-l?! explodă regele ce până atunci fusese calm, ridicând semne de întrebare în rândul mulțumii.

   — Nu! exclamă bruneta, simțind cum furia îi arde sufletul.

   — Te rog, Anima. Nu vreau să te omor! o împloră regele șoptit, pentru a nu fi auzit de popor.

           Chiar dacă îl trădase, nu putea uita de povestea amoroasă dintre ei, dar care, din pacăte, se sfărșise brusc și trist. Nu voia s-o ucidă, dar se vedea nevoit s-o facă.

   — Cred că mă cunoști destul de bine încât să știi că atunci când spun „nu", nu rămâne, Andonis. îi răspunse bruneta cu tupeu.

   — Pentru tine e „majestate", supuso! Andonis accentuă puternic ultimul său cuvânt, nervos. Și, fie! Ai o ultimă dorință? adăugă el, abia controlându-se.

   — Nu, îi răspunse Anima calmă.

   — Cum vrei tu, nesăbuito! țipă regele, nemairezistând furiei. Execut-o! urlă spre călău și, deși glasul lui se voia rece și dur, în el se simțea o urmă de regret.

           În mâna călăului apăru o sferă imaterială, formată dintr-o combinație stranie, dar frumoasă, între negru și mov, apoi îi străpunse spatele Animei cu ea. O durere îngrozitoare îi scufundă trupul într-un ocean de agonie, făcându-i urletele de durere să-i pășească printre buze. Simțea că oasele îi sunt făcute scrum de un foc incontrolabil. Că inima îi este ruptă de niște greare malefice în mii și mii de bucățele. Că a sa carne îi este mâncată de sute de creaturi minuscule. Iar partea cea mai înfricoșătoare era faptul că toate aceste orori se întâmplau, acolo, înăuntrul ei. Ultimul lucru pe care-l văzuse inainte să-și închidă ochii de smarald pe veci, a fost lacomul zâmbet al oamanilor însetați de sânge, ce nu simțeau vreo urmă de compasiune pentru persoana odată adorată chiar de ei.

           După chinuri groaznice și țipete ce-ți zgâriau urechile, cu un zgomot puternic, corpul Animei căzu pe pământ, lipsit de viață. Andonis fugi printre mulțimea bucuroasă de moartea „trădătoarei", încercând să ascunde acele picături fierbinți ale suferinței. Toate sărutările, toate îmbrățișările, toate promisiunile, toate acele cuvinte frumoase șoptite înainte de culcare, toată acea minunată dragoste, erau acum doar cioburi aruncate pe podeaua vieții murdară de păcat.

În acea noapte însângerată oamenii au plecat spre casele lor cu zâmbetul pe buze la gândul că toată familia Alwans e moartă. Ce nu știau ei este că se înșelau amarnic. Există o spraviețuitoare, nou-născuta Animei, Lyria, ascunsă și uitată.

          

           Heya, ce mai faceți? Totul bine, nu? Aparent am înnebunit, am decis să mai fac o carte, ășa, ca să mă mai solicit puțin, că de ce nu? Și da, știu ce înseamnă un prolog și că ar trebui să fie mai scurt, dar, hei, i'm Deny.