O dată-n viaţă... -pauza pana la terminarea lui Alexis-

Capitolul 3

-Luke Claiton-

Veştile proaste sunt cele mai idioate şi, sincer, mie nu-mi place nici să le dau, dar nici să le primesc. Mi se pare că e ca atunci când unul din părinţi îţi spune „Trebuie să vorbim” iar tu te uiţi la el ca la felul paişpe şi nu ştii ce ai făcut şi începi să devii anxios, doar că la veştile proaste poate să supere o persoană sau mai multe, iar această veste proastă a supărat mai multe persoane. Telefonul încă îmi sună de nebun, încetează unul şi mă sună altul parcă aş fi la poliţie. Am răspuns la unul din apelanţi:

-Da, spun printre dinţi deja nervos de la petrecere, ce vrei?

-Domnule Claiton, a intervenit o problemă.

-Am ceva mult mai important de făcut acum, reprogramează întâlnirile de mâine şi poimânie şi dacă sună cineva spunele să revină cu un telefon altă dată.

-Bine domnule Claiton, dar tot nu vreţi să ştiţi despre acea problemă?

-Nu Cristina, nu vreau să aflu despre ea. Ţi-am spus o dată şi nu vreau să mă repet, dacă are cine să rezolve treaba e bine dacă nu… Care e gradul problemei?

-E galben domnule, a fost verde şi s-a agravat puţin.

-Atunci se poate rezolva şi fără mine.

Şi terminând convorbirea fără să o mai ascult mi-am pus telefonul în bord lăsându-l să vibreze ca ameţitor şi să-mi pâlpâie bliţul ca un nebun de mă mir cum de nu s-a descărcat telefonul. De ce atunci când am o problemă, toată lumea trebuie să mă sâcâie la cap şi să mă sune din cinci în cinci minute? Nu pot pur şi simplu să-mi lase un mesaj şi voi rezolva problema când îl văd? Poate niciodată….

-Da! spun când văd că apelantul este mama.

-Unde eşti? Luke, ştii că asta e important pentru tatăl tău şi trebuie să-i fii alături.

-Bine mama, spun încă prin în vârtejul de sentimente căpătat, voi fi acolo în jumătate de oră.

I-am închis chiar înainte să-mi mai poată spune ceva. Vreau să fiu singur şi să stau să mă gândesc la ale mele plus că, mai am aproape opt ore de zbor spre New York pentru că sunt sigur că acolo mă va trimite taică-miu. Este ora două din noapte şi se trezeşte să mă cheme să-i rezolv probleme firmei căci, incopetentul ce-l are la IT, se pare că nu ştie să aibă grijă de datele importante. De unde ştiu că pentru asta mă cheamă şi nu pentru alt ceva? Păi aşa e, îmi cunosc tatăl destul de bine şi el nu vorbeşte prea mult cu mine, doar când trebuie să mă trimită cu treabă sau să îmi murdăresc mâinile în locul lui… o povară de familie ce e transmisă din tată-n fiu, dar am avut noroc de Jackson, fratele meu mai mare, că a vrut să preia el căci, tata, mă punea pe mine să-l succed.

Am trecut în forţă pe lângă Palatul Westminster şi am apucat-o pe pod acclererând şi schimbând benzile. Se vedea foarte clar roata albastră şi mare din Londra. Dacă aş fi turist m-aş uita pe hartă să văd pe unde o apuc, să stau să mă gândesc că trec peste Tamisa, să fac poză roţii şi să-mi arunc ochii peste ceasul din turnul vechi, dar eu nu sunt şi nu voi fi niciodată, doar un călător cu afaceri ce merge şi pleacă din diferite oraşe. Asta e descrierea mea perfectă, aşa îmi zic mulţi si așa mă consider și eu, defapt chiar este adevărat având în vedere cât de mult mă plimb.

În seara asta erau mai puțini pietoni decât de obicei, chiar și la trei noaptea mai existau oameni ce se plimbă urând căldura zilei, dar în seara asta era dureros de pustiu. Era deja înorat când am plecat de la petrecere... Petrecera aia nu o voi uita niciodată, numele fetei mereu îmi va sta pe limbă ca un ghimpe în coaste și mereu îmi va bântui visele – poate va înlocui coșmarurile pe care le am deja – făcându-mă de rahat la party, dar va trebui sa i-o plătesc cu vârf și îndesat.