Lumina din ochii ei

3. Vreau să zbor.

   Se uita pierdută, rătăcindu-se pe holul lung și lat încercând să caute baia. Imediat cum o găsi, se încuiară înauntru, uitându-se pierdută în oglindă.

   — Ce ai, Anastasia?! Ce ai?!

Țipa șoptit, se certa în gând și avea acel impuls, acea plăcere sinistră de a simți ceva ascuțit pe pielea ei. Știa că putea fi clasificată în categoria nebuniei pure, dar inima cerea ceva, iar ea nu avea decât să spargă oglinda și să-i ia cioburile, pictând cu ele pe pielea-i albă ca spuma laptelui. 

  S-a uitat în jur, văzând două dulăpioare, unul prins suspendat lângă oglindă și altul mai jos, lângă cabina de duș. Căută lângă cel din cabina de duș, nu era decât șampoane și tratamente. Oftă disperată și deschise ușile dulăpiorului de lângă oglindă. Periuțe sigilate, o trusă de prim-ajutor, nimic promițător. Dar ultima ușă era încuiată.

  Pe fruntea ei apăru o cută de uimire și de stres. A tras o dată atât de tare de era cât pe ce să rămână cu ușița în mână. Dar faptul că era să o rupă nu era cu nimic mai grav decât ceea ce vedea în interiorul dulapului.

  Droguri.

  Sticluțe mici cu substanțe fie lichide fie prafuri cu nume scrise pe ele, cărora Anastasiei li se păreau cunoscute.

  — Astea sunt droguri?

Dar ce caută într-un hotel? Mai ales într-o baie publică, care e la accesul oricui.

  În ochii ei se instalase o strălucire de plăcere pură. În sfârșit, avea ceva ce putea să-i astâmpere foamea de pericol și acțiune ce își făcea cuib în ea de atâta timp. A luat trei ciocănele, cu droguri ce îți dădeau halucinații grave, băgându-le în poșetă și a luat printre degete albicioase și lungi două țigări rulate ce avea de gând să le fumeze pe moment. A deschis geamul care era deasupra cabinei de duș și a aprins cele două țigări, trăgând cu putere din ele, lăsând fumul să-i invadeze căile respiratorii. A tușit, fiind a treia oară când încerca așa ceva, doar că astea erau mult mai tari, erau combinate și pentru micuța șatenă, câteva „ guri de fum ” erau de ajuns. Dar ea le fumase pe toate, în mintea ei fiind deja un almagan de emoții și trăiri.

  — E-e de aj-juns!

  A deschis ușa, lăsând ce a mai rămas din aer să se ducă și pe hol, și a mers rapid, în capul ei fiind un ecou ce bătea ritmat. A privit mulțimea de la capul scărilor, privind cum oamenii erau îmbrăcați ca de gală, purtându-se de parcă erau în anii 20'.

  Ce sofisticați!

Drogurile începea să-i invadeze mintea, imaginându-și oamenii niște marionete trași pe sfori chiar de ea. Era amețită, trăgea din ele cu atâta patos încât se simțea mai ușurată ca niciodată. Voia să stea dar să alerge, să tacă dar să vorbească, să trăiască dar să moară...

  Încet în spatele pupilelor apăreau imagini, amintiri.
  O cameră goală, un ursuleț de pluș trist, o femeie cu lacrimi în ochi, niște vorbe spuse în șoaptă, lacrimi pe chipul unei fetiței, niște ochi albastri care ușor deveneau roșii – toate astea o făcuseră pe Anastasia să se încrunte și să privească „ publicul ei”.

   Niște râsete se auzi din spatele ei. Se întoarse chiar dacă era să cadă din cauza amețelii, câteva fete râdeau și se înghionteau în joacă. Cea mai înaltă, o brunetă cu zâmbetul pe buze, îi zâmbi Anastasiei.

  — Draga mea, ce ai pățit? E prima oară când calci într-un astfel de hotel de ești așa surprinsă?

  Ce tot spune?

   — Las-o Iulia, probabil a furat rochia de undeva și a venit și ea să se simtă bine aici! spuse altă fată și începuse toate să râdă răutăcios.

  Micuța șatenă s-a întors pe vârfuri cu lacrimi în ochi și alerga până pe terasa etajului.

  Trebuie să plec de aici. Nimeni nu mă vrea.

  Se uita dezorientată la mulțimea veselă care râdea și se simțea bine. S-a plimbat pe lângă balustradă, de-a lungul terasei gândindu-se la ce voiau să-i transmită acele fete. Oare o cunoșteau? Oare știau și ele secretul ei? Oare erau puse de familia sărbătoritului să râdă de ea sau chiar de propria familie?!
   Ajunsese în colțul cel mai îndepartat al terasei. În fața ei era un lac, dacă săreai de acolo ajungeai în apa lacului.
  Cu mintea în ceață și total la ordinul acelor droguri, își dăduse condorii jos. Își luase poșeta în mâini, aruncând sticluțele într-un ghiveci al unei plante și o pusese jos lângă pantofi.

  Lumea e rea? O daa, lumea e foarte rea.

   Cu mâinile tremurânde, s-a urcat pe acea balustradă, punând piciorul pe bările de metal, ajungând să se în fund cu picioarele înspre lac.

  Vreau să zbor.

   — Hei, ce faci acolo?

Vocea străină o făcuseră să tresară, dar se ținea bine. Și-a întors privirea, unde un băiat o privea îngrijorat.
   Cu un aer de femeie fatală și cu privirea directă în ochii lui verzi-albastri, pronunță acel cuvânt senzual și scurt.

  — Plec.

Și cu mâinile la fel de tremurânde, și-a dat drumul, căzând în apa rece și învolburată a lacului.

   Partea aII-a