.o scurtă simbolistică a vieții [11:11]

.testament poetic

am refuzat un test
de armament
și am ajuns să ofer
un testament,
sub formă de pansament
pentru plaga mea artistică,
pe care mi-o câștigasem
apărând de la asasinat
un biet pescăruș.
credeam că e
porumbelul păcii;
dar apar(t)ențele
înșală
de la distanță.
și din cauză că el
a apăsat greșit
o tastă,
eu, am primit
un glonț
în țeastă.
pulberea a urcat în sus,
ajungându-mi în creier;
d-asta acum văd totul
gri și cenușiu.
însă ce nu știu
e că sunt înconjurat
pe acest front
frontal,
de alți poeți
sau interpreți
ce-și petrec timpul
între acești pereți
alb-gălbui
pătați cu gri.
ce cromatică
de crom,
ce te scoate
de pe Chrome
și nu te mai lasă
să scrii.
eu totuși îmi scriu
în continuare
testamentul,
tastând butoane
fără nonsens griatoriu,
dar care sunt pline
de ambiguitate
sau sunt foarte
metaforizate.
praful urcă încet
spre creier;
urmează să întru
în moarte lirică,
dar acești poeți
aruncă deja săgeți
spre bieții pescăruși.
mă bucur că al meu
a scăpat;
pe jos o călimară.
simt cum dintr-o nară
începe să-mi curgă,
nu sânge,
ci cerneală...
și cer îndurare
eului meu liric,
care de obicei e trist
sau tri-st...ai un pic,
că sunt egocentrist.
ego, gen, trist,
fiindcă simt
cum îmi amorțește
jumătate de față.
aceste shot-uri cu mercur
nu te readuc la viață...
liderii de azi,
tiranii de mâine
sau titanii de ieri,
care-s forjați
de la atâtea
metale grele.
eu nu am nici flow
și nu scuip
nici gloanțe,
doar le atrag
asupra mea.
mea culpa.
cool, pa.
dar văd că poeții
continuă să le bea
sau să le împartă;
eu contunui să refuz:
și shoturi
și praf
și cerneală
și artă.
văd totul gri,
cu câteva dungi albe.
sunt ale pescărușului,
care vine cu două pahare
și-mi propune
pe un ton,
pe care-l ținea în plisc,
destul de exponențial:
"dragul meu ex-poet,
mai ia o dușcă".
îl refuz ferm
și prezumtiv:
"dragule pescăruș.
nu, mulțumesc,
oi fi eu praf,
dar poeții ăștia
sunt praf... de pușcă".

și m-am dus
pe apa zâmbetei.