Zori

Cuvânt înainte

  Gândurile mele despre acest volum sunt atât de eterogene și difuze precum însuși conținutul său. Preluând puțin din modestia și (sper eu) și farmecul lui Sorescu, nu îmi amintesc tocmai bine despre ce era vorba în lucrarea de față, precum nici magicul poet și dramaturg nu avea amintiri prea clare despre al său "Iona". Țin minte doar că era despre mine...
    Nu era vorba despre mine în acel fel mult și multi-fațetat cu care dorisem să vă obișnuiesc în primul meu volum. Acum mi-e din ce în ce mai clar că aceeași voce și același suflet bântuie fiecare colțișor de vers din ceea ce scriu. Pentru că, așa cum afirm cu oarecare milă metafizică de sine în "Îndepărtare", "toate scâncetele de copil erau ale mele". Nu pot deci, să le ignor. Simt nevoia să le dau glas, să le ofer un nume și o formă, să le cinstesc cu cuvinte mai simple și mai frumoase. Să le fac să trăiască prin propria-mi imperfecțiune auctorială.
    Volumul de față începe, privind cronologia creației, în decembrie calendaristic și se sfârșește în decembrie subiectiv. "Pitagora susține că Pământul este sferic" nu este întâmplător ultima poezie plasată în volum. Poartă cu sine o semnificație transformativă și totodată transformatoare: mândrul născător de la începutul cărții ajunge în final un mult mai modest martor. Martor al propriei deveniri, traducându-și călătoria în mărturie a propriei creații. Poezia finală a volumului propune o contemplare dionisiacă a acelui ceva care fusese pus pe note muzicale de Vivaldi în ale sale "Anotimpuri". În prima poezie din volum, din strădania de a recrea și curăța grijuliu de praf un artefact al trecutului, prețios pentru el, Săpătorul cântă ode lopeții și urmelor lăsate în pământ de aceasta. Acesta devine însă, la final, în ultimul poem, un răbdător "așteptaș" al verii. Nu doresc decât să aștept vara...
    Am învățat deci să las creația să mă posedeze, să vorbească mai degrabă ea prin gura și degetele mele decât eu prin literele și muzica sa. Îmi place să cred că este mai nobil așa. În acest ultim poem al micii și stângacei mele călătorii de aproape doi ani, descopăr că scriu mai curând "cu capul gol" decât cu el plin de fantasme ale semnificației. Acestea din urmă mi se dezvăluie lasciv, într-un fel cvasi-erotic, abia după ce travaliul cathartic al punerii Ființei pe hârtie își cunoaște finalul dulce-amărui. Acestea îmi vorbesc atunci despre cine sunt și cine aș putea fi, despre cine aș vrea să fiu și poate, ancorându-mă înapoi în ambiția inițială a acestei lucrări, despre cine am fost și am vrut sa fiu.
    "Zorile" despre care am vrut să scriu și de care îmi amintesc acum, din nou, destul de neclar și aproximativ, se pierd de multe ori sub multe straturi ale prezentului de-a lungul volumului. Este însă doar o pierdere aparentă, înșelătoare pentru ochiul neantrenat. Pentru că acele slove nu vorbesc despre evenimentele din prezent sau sinele din prezent, ci despre întreaga plajă a manifestării artistice care erup în momentul X și punctul Y. Această erupție nu aruncă în atmosferă povestea evoluției creatorului, ci împrăștie în întreaga zare cu consemnări atemporale, care au făcut parte mereu, din timpuri arhetipal de străvechi, din acea parte stabilă și bizară a ființei denumite "Diletant". Diletantul este deci un element universal, stabil și vechi de când lumea, cu un caracter aproape teist. Haina pe care încearcă însă să o îmbrace, cu umilință și speranță, în paginile acestui volum, este cea de "Săpător". În ciuda nesiguranței și ambiguității lui, se fixează pe sine într-un demers care se bazează aproape în totalitate doar pe curaj și nebunie, și aspiră să devină, cândva, dincolo de paginile și vremurile acestea, "Arheologul". Această calitate îi este însă mult prea îndepărtată, nobilă și pretențioasă pentru ca măcar să poată începe să o înțeleagă. Momentan, se mulțumește doar să sape...
    Săpând și săpând, acesta descoperă feluri de a fi și de a dansa care au adormit sau mocnesc,  încercând să le trezească și să le împletească cu felurile vii și curente de a fi și de a dansa. Ca un veritabil "monstru a lui Frankenstein" însă, acestora le e greu spre imposibil să capete o coerență și un sens tot atât de unitar pe cât de bogat din punct de vedere artistic. Valoarea lui stă deocamdată doar în onestitate și pe alocuri, estetică. Sunt singurele salvatoare ale "Săpătorului".
    Volumul de față poate fi văzut de asemenea și ca un film menit sa documenteze dinamica sufletului creator, din momentul A al nașterii operei sale până în momentul B al grațioasei renunțări. Este un film care însă nu trăiește doar din propria substanță (i-ar fi, de altfel, și foarte dificil sa reușească asta) ci, pentru un ochi exersat care se uită atent, focalizându-se pe cele mai mici particule care îl compun, își extrage seva vitală din chemarea originilor.
Aceste origini transpar mai mult sau mai puțin explicit de-a lungul volumului, îmbrăcând de multe ori forma introspecției și anamnezei, elemente care nu se referă însă doar la individul "auto-biografat", ci și la toate fenomenele entropice adiacente care pot fi și ele considerare extensii ale sinelui creator. Însuși timpul și trecerea sa infailibilă devin, deci, nimic altceva decât funcții ale sinelui și manifestării acestuia în Univers, vorbitul despre sine devenind, oarecum șocant pentru non-lirism, dar intuitiv pentru lirism, vorbit despre lume. (și viceversa)
Eul liric face deci apel la un constructivism extrem, aproape total ,dacă e posibil acest lucru, transformându-și cu sete și lăcomie elementele din proximitatea, dar și depărtarea sa, în cuvinte pe care le poate folosi pentru a cânta imnul propriei ființe. Nu este oare acesta demersul de temelie al oricărui gropar care trăiește visul de a se face arheolog?
În adâncimile acestei gropi descoperim inocență, dar și întuneric. Atât curățenia spirituală, cât și "Umbra" jungiană. Găsim mirosuri urâte care ies din subteran, conviețuind cu puritatea infantilă. Ambele au însă ceva în comun: tânjesc după aducere la lumină și integrare.
Devenind astfel un mod de analiză psihanalitic, abisal, prin care putem privi arta, cartea de față păstrează însă și proprietatea de a nu-și trăda substratul Diletantului și cântă cu același foc ca întotdeauna frumusețea unei povești bine spuse. Psihologul Liric nu reușește și nici măcar nu își propune să înnăbușe substanța Eului Liric. O completează cu modestie. Încearcă să o întovărășească pe un drum a cărui destinație le e necunoscută ambilor. Singurul lucru pe care cei doi se încăpățânează să îl știe și să îl țină minte până la capăt este ce anume îi leagă și de cine aparțin:
""Sa nu uit sa fac copiuțe
Ca să nu mă uit pe mine,
Ca să nu te uit pe tine..."

Mulțumesc în mod special unei prietene foarte bune și iuți la minte și la suflet pentru inspirația acestor trei versuri, ale căror semnificație poate fi redusă la atât:
Spre orice orizont m-aș avânta, mă voi lupta cu toți colții corpului meu să nu mă uit pe mine însumi. Degeaba însă va fi această încercare, daca între timp te voi uita pe tine. Ființă căreia îți vorbesc și din spirit îți citesc, ești mai importantă decât crezi. Oricine ai fi.