The story of the wounding of a soul

Imagine in oglinda

J. e din nou pe perete când intru in cameră. De data asta a urcat pana sus.
- Nu-ti amorțesc niciodată vârfurile degetelor? O intreb.
- Le-am trecut pe un regim de antrenament intensiv, îmi raspunde
zâmbindu-mi.
Stomacul îmi face un fel de mic salt, o chestie cu care ar trebuii sa ma obișnuiesc, având in vedere ca pare a fi un efect secundar când dau ochii cu ea.
Ieri am stat in camera asta cât mi-am făcut prezentarea.
Stiu ca e exact la fel, dar o simt și o miros diferit. Camera e mult mai vie când e J. în ea. Dacă toate plantele și copacii falși ar prinde viață acum, nu aș fi surprins.
Ma îndrept spre canapea și ma instalez in cel mai îndepărtat colț de ea.
Îmi pun picioarele sub mine și îmi încrucișeze mâinile in poală. Ce anume din a fi impreuna cu ea in aceeași camera ma face sa fiu atat de conștient de corpul meu, cu toate părțile sale?
Ma face sa fiu conștient pana și de pielea mea.
- Azi porți încălțări in casa, observă ea.
In mod clar e o buna observatoare, genul de fată care ar ști dacă ai mutat un tablou sau ai aduce o vază noua in cameră.
Mă uit in jos spre tenișii mei.
- Am nouă perechi fix modelul asta
- Și te plângi de alegerile mele vestimentare?
- Tu nu porți decât negru! Arati sepulcral!
- Am nevoie de un dictionar când vorbesc cu tine.
- Care aparține sepulcrului, privitor la sepulcru.
- O definiție nu prea m-ajută.
- Practic, ești un înger al morții.
Îmi zâmbește
- M-a dat de gol coasa, așa-i? Am crezut c-am ascunso atat de bine.
Își tot schimbă poziția.
Mă foiesc fără motiv. Îmi trag picioarele la piept și le încolăcea cu mâinile.
Corpurile noastre, pe lângă acest umor sadic, poarta o discuție a lor aparte.
Asta e diferența dintre prietenie și altceva?
Conștientizarea asta a prezentei ei?