- Îmi este atât de foame, încât mă văd mâncând cea mai mare farfurie de cartofi prăjiți.
Prietena ei râde și o bate complice pe umăr.
La naiba, se pare ca va avea concurență la mâncat cartofii. Nu-i corect.
- Știi ce mă gândeam Hanna?
- A?
- Ce ar fi să mergem noi frumos și să mâncăm în oraș?
Când vede că prietena ei vrea să protesteze, o ia înainte cu gura.
- Nu fi zgârcită, azi ai luat salariul, n-am dreptate?
- Ba da, dar nu vreau să-l cheltui pe tot din prima zi...
Nu era zgârcită, dar când locuiești singură cu chirie și te întreții dintr-un salariu de infirmieră, te uiți la fiecare bănuț.
- Nu știu ce să zic...
- Lasă pe mine. Tu caută în spate și vezi că am o pereche de pantofi, i-ai în picioare. In geantă am trusa de machiaj, da-ți cu ceva pe față că zici că ești moartă de trei zile. Și da, folosește rujul roz, îți stă foarte bine cu el.
- Îmi stă că naiba.
- Astăzi faci ce-ți spun eu, clar? Și poate o să am o surpriză pentru tine privind nota de plată...
- Nici să nu te gândești. Poate mă consideri tu zgârcită, dar dacă tot ies în oraș, îmi place să mănânc pe banii mei.
- Hai, lasă gălăgia și fă ce ți-am zis.
Fără nici un chef începe să se fardeze cu stângăcie. Nu era chiar punctul ei forte, dar având în vede că arăta că naiba, nu prea avea de ales. Abia încheiase tura de 12 ore, extrem de obositoare și lungă, nu avea cum să arate ca proaspăt ieșită din salon.
Simte mașina oprind, exact când se dădea cu ruj. Lucrul sub stres, o făcea să aibă precizie și pe cutremur sau tzunami, în mașină nu avea nici cel mai mic disconfort.
- Hai zâna măseluță, nu ești gata?
- Imediat. Dă-mi pantofii din spate, te rog.
Se trezește cu o cutie aruncată în brațe și doar foamea nu o face să se enerveze.
- Ești dusă cu capul, fata mea. Dacă mă mânjeam de ruj, îți dai seama că făceam stânga împrejur acasă?
- Nu te mânjeai că ai un talent înnăscut. Hai, mișcă odată că mi-e foame și mie.
Coboară din mașină amândouă și pornesc spre fițosul restaurant.
- Unde naiba m-ai adus Ruby? Și uită-te la tine cum arăți nemernico. Ai venit să mă iei de la serviciu, cu gândul de a ieși în oraș, nu-i așa?
- Cam așa... Hai că mi-e foame. E restaurant nou, s-a deschis de câteva săptămâni.
- De fiță?
Ruby o ia de braț și o trage spre intrarea în restaurant.
- De unde ți-ai dat seama că e de fiță? Uneori am impresia că ești mai deșteaptă decât vrei să arăți.
Încercarea ei de a glumi rămâne fără răspuns.
- După mașinile care sunt parcate aici frumoaso. Cu mândrețea ta de mașină și tot cred că suntem printre ultimele găini din aprozar. Numai mașini de top aici, în puii mei. Nici nu vreau să mă gândesc cât costă o porție de cartofi prăjiți aici. Hai mai bine să plecăm.
- Hai măi bine să taci și să zâmbești, vrei? Mamăăă, ce bucățicăă...
Bucățica era băiatul de la intrare, care ne deschide larg ușile și ne zâmbește cu toți dinții. Și eu mai sunt falsă, dar băiatul ăsta săracul... zici că-l strâng chiloții și are o grimasă.
- Bine ați venit doamnelor, aveți rezervare?
- Nu, ne trebuia?
- Nu este obligatoriu, dar fiind vineri seară este cam aglomerat și șansele de a găsi o masă liberă sunt cam mici.
- Ne descurcăm noi.
Îi trimite o bezea prin aer și când se întoarce, folosește mersul ăla al ei mult prea provocator.
- Spune-mi sincer, de când...?
- Măicuță, ce-i la ăștia aici. Trebuie să-mi găsesc și eu unu, ai avut dreptate că sunt numai bogătani. Uite ce propun, fac cinste cu masa, dar nu te uita la prețuri și mai ales, nu te minuna cum știi numai tu. Trebuia să părem bogate și noi.
Își dă prietena la o parte și prin marea aglomerație de oameni se îndrepta glonț când vede o masă liberă.
Hanna înfrântă merge după ea și ajunge numai bine, în mijlocul unui scandal.
- Nu-mi pasă, am ajuns prima, e masa mea.
- Domnișoară, vă rog să înțelegeți, e masa domnului, avea rezervare.
- Nu mă interesează. Pentru că am ajuns prima și sunt și domnișoară, domnul aici de față o să-și găsească o altă masă și o să ne lase liniștite. Hanna?
În momentul ăla Hanna se întoarce cu spatele și se face că plouă, roșie mai ceva ca un rac. Nici ea nu înțelegea cum reușește să fie prietenă cu ființa asta gălăgioasă. Sau și mai important, cu reușea să atragă atenția într-un asemenea mod pe oriunde mergea. Și cum de nu-i era rușine să se facă de râs?
Se trezește trasă de braț și aruncată pe scaun. Cei doi bărbați, ospătarul și un blond superb, care se vede că e full de bani, se uită la ele ca la mașini străine.
Doamne, are un tupeu fantastic... Nu se știe cum face, dar l-a fermecat pe blond să-i tragă scaunul și astfel se așează în fața prietenei sale, suflându-i blondului masa de sub nas.
Zâmbește cu toată nonșalanța prietenei sale care este moartă de rușine. Ei nu-i place să se dea în spectacol așa.
Când ospătarul vrea să mai spună ceva și vine lângă ele, aceeași Ruby i-o ia înainte.
- Să ne aduci și nouă un meniu, te rog.
- Ce se întâmplă aici?
Se uită una la alta și se surprind înghițind în sec. O voce groasă tună din spatele Hannei și dacă ar avea o putere, ar vrea să se evapore, sau măcar să se ascundă sub masă. Se simte gata de explozie și cu tot machiajul ei, e convinsă că asta i se citește și pe chip.
- Isac?
- Domnișoarele...
Ruby se simte nevoită să își ridice privirea spre el, și pentru prima dată se gândește că poate nu a fost o idee atât de bună să le sufle masa. Pe cât de bine arată, pe atât de fioros pare.
Își trântește mâinile pe masă și se apleacă spre ea.
- Tu știi cine sunt eu?
- Dar ce, tu știi cine sunt eu?
Un miros bărbătesc și dur gâdilă nările fetelor și iar înghit în sec.
Bărbatul își întoarce privirea spre Hanna și cheful de ceartă îi dispare subit.
- Nici nu vreau să știu cine ești. Isac, ia loc, stăm și noi cu domnișoarele.
