Raze de soare în văpaia lunii

Imperial

     — Lya! mă strigă Inari intrând în camera mea. Îmbracă-te în grabă și te du să-mi cumperi două daikon, rogu-te! Am și eu câteva legume în spatele casei, dar am uitat zilele trecute de aceasta, îmi spune întinzându-mi câteva monede.

     — Ești sigură că voi mai găsi? Aproape s-a înnoptat...

     — De aceea îți spun să te îmbraci fuguța! Hai, hai! Dacă te duci, îți promit că mâine prima ta haină e gata!

    Iese din cameră văitându-se că nu îi găsește pe băieți nicăieri, ceea ce mă face și pe mine să mă întreb același lucru. Nu i-am văzut de ieri când păreau cu toții cu gândul în altă parte, iar aseară nu i-am auzit venind. Fac zarvă mare anunțându-și prezența, dar noaptea trecută a fost liniștită. Eu și cu Inari am mâncat singure, dar astfel am avut oportunitatea de a mă gândi la ceea ce se întâmplase în acea după-amiază.

     Kwan e în orașul în care fug de-un demon. Mai bine nu se putea! Dar dacă el este aici, înseamnă că alte lucruri importante se petrec. Iar acum știu, că din cauza faptului că m-a văzut, mă va găsi din nou. Însă mă întreb prin ce vrajă o mai fi trecut pentru a putea păși pe sub lumina soarelui... Cred că dacă ar fi știut de acest truc, m-ar fi ucis de mult timp! Și de ce nu? Acum nu mai are nevoie de mine și nici eu nu mai sunt legată de el. Dacă moare el, eu voi trăi. Poate ar trebui să-l omor eu prima...

      — La ce mă tot gândesc? mă întreb pe mine însumi în timp ce înaintez spre oraș.

     Drumul e pustiu la fel ca puterile mele. Trec pe lângă intersecția drumurilor, gândindu-mă că unul dintre ele duce la casa-labirint. Grăbesc pasul când îmi amintesc că acum nu o mai am pe zeiță aproape, iar demonul mă poate simți cu ușurință, mă poate prinde în ghearele sale și să mă încuie într-o cameră, până când va avea nevoie de mine din nou. Nu voi mai vedea lumina soarelui niciodată căci va veni numai noaptea după mine.

     Uit pe moment acest gând îngrozitor și mă uit pe la tarabe să văd dacă mai găsesc acel fel de legume. Într-un târziu, după ce s-a înnoptat, văd o femeie care încă mai așteaptă clienți. Cer cele două daikon, îi las restul, apoi aproape fug afară din piață și încetinesc pasul când ajung la cărarea care duce spre casa în care voi fi în siguranță.

     Doar că... nu mă simt în siguranță. Din când în când, mă întorc cu spatele să văd dacă nu este cineva care mă urmărește, dar nici măcar un câine vagabond nu se ivește de după copaci. Sigur am devenit paranoică, fiind cu mintea numai la Sol Sanghra, dar cine mă poate condamna? E groaznic să fii legat de un demon, știind că mereu poate fi acolo și că poate să îți ceară tot ce își dorește.

     — Păzea! strigă cineva împingând-mă din drum și împleticindu-se în iarba uscată.

     Un tânăr de vreo douăzeci de ani, îmbrăcat în haine închise la culoare, stă aplecat ținându-se de cingătoarea din jurul taliei. Când își ia mâna, văd sânge. Mult sânge, de-un roșu închis care continuă să curgă. De după copaci ies mai mulți oameni îmbrăcați doar în negru, doar ochii fiindu-le descoperiți. Țin în mână diferite arme pe care le îndreaptă în direcția noastră, a lui. Din privirea lor nu pot distinge decât faptul că au fost puși să-l ucidă, iar eu am picat la mijloc. Dacă aș încerca, aș avea o șansă să ajung la casa zeiței, dar cum să-l las pe acest tânăr? Când își ridică chipul, văd că are trăsături frumoase și, cu toate că se află într-o ipostază nefericită, îmi dau seama că face parte dintr-o familie înstărită. Ceea ce înseamnă că sigur a supărat pe cineva foarte puternic...

     — Omorâți-o! le spune unul celorlalți. Oricine ne vede, trebuie ucis!

     — Stați! vorbește cu vocea întretăiată tânărul care apasă mai puternic pe rană. Ea nici nu știe cine sunteți, lăsați-o să plece!