Încă țin minte fiecare detaliu. Și am început să povestesc exact cum îmi aminteam.
Pașii mei călcau fiecare frunză moartă de pe asflat. Era un început de toamnă răcoros, poate prea răcoros pentru perioada asta a timpului. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că ziua asta se va termina prost.
-Revino-ți,Becca, e doar o stare mai proastă, spun în șoaptă, pentru mine.
Mergeam în continuare privind asflatul. Nu știu de ce, dar mereu mă uit în jos. Oamenii mi-au spus că asta denotă lipsa mea de încredere în propria persoană. Poate că au dreptate. Niciodată nu am avut încredere în mine. Mereu mi-a fost frică de eșec, mereu mi-a fost frică să încerc. Mereu mi-a fost frică să încerc ceva nou, de teama de a nu da greș. Îmi amintesc și acum, câ atunci când eram mică, stăteam pe margine, privindu-i pe toți ceilalți cum se joacă, cum râd, cum trăiesc...
Am preferat de cele mai multe ori să stau pe margine. Să nu ies din zona mea de comort, și să mă ghemuiesc între gândurile mele.
Asta până la liceu, când mi-am dat seama că viața îmi trece prin fața ochilor, iar eu o las să treacă. Am făcut un pact cu mine: Fă tot ce simți că îți place, fără să îți pese de consecințe. Asta am făcut. Dar am realizat ca această frază nu se poate adapta oricărei situații, pentru că, uneori, ceea ce simți nu este și ceea ce trebuie să faci.
De exemplu, am avut un prieten... niciodată nu am crezut că poți ajunge să urăși un om așa de mult. Nu vreau să îmi amintesc acum. Tot ce pot să zic este că a fost cel mai prefăcut om pe care l-am cunoscut vreodată.
Primii stropi reci de ploaie m-au trezit din gândurile mele adânci, amintindu-mi că mai am puțin pănâ la casa lui Eric. Oh, cât mă bucur că o să-l văd!
Pielea mi se făcuse de găină,hainele erau leoarcă, fiind deja udă până la piele. A început să plouă destul de tare, nu am unde să mă ascund, și mai am o stradă întreagă până la casa lui.
Am început să alerg, vântul și stropii izbindu-mă în față ca niște gloanțe. Am călcat pe ceva alunecos, nu am văzut ce era, după care m-am trezit în genunchi. Mă ridic fără să văd dacă m-am murdărit, și deschid poarta. Mă apropii de ușă, dând să o deschid, dar cineva mi-a luat-o înainte. Ușa se deschise, iar în pragul ei a apărut el, întâmpinându-mă cu un prosop. Intru în casă, iar Eric închide ușa în urma mea, astompând sunetul zgomotos al ploii. A luat prosopul și m-a înfășurat în el, ținându-mă strâns în brațe.
-Credeam că nu mai ajungi vie, spuse el, surâzând.
Am zâmbit.
-Aparent, sunt vie.
Îmi întorc privirea spre el și ne sărutăm scurt. Cât de dor mi-a fost de asta!
După ce m-am uscat, i-am dat prosopul înapoi și l-a dus la baie. Când s-a întors, privirea lui era toată un zâmbet, până să se uite spre genunchiul meu. Fața lui se schimbă într-o grimasă.
-Ce ai pățit?!exclamă el, oarecum îngrijorat.
Îmi îndrept privirea spre genunchiul meu plin de sânge.
-Ah... nimic...
-Nimic, huh? Mă duc să caut bandajele. Tu du-te în dormitor și fă-te comodă. Vin și eu imediat.
Mă duc în dormitor și îmi arunc haina subțire pe pat, după care mă așez și eu. Iubeam casa aia. Era atât de liniștită și primitoare... parcă fiecare particulă de aer mi-ar zâmbii.
Eric intră în cameră cu un sul de bandaje. Îmi bandajează piciorul rănit, după care pune sulul în colțul camerei, apoi se pune în fața mea, punându-și ambele mâini pe șolduri, uitându-se cu o privire serioasă spre mine.
-Rebecca, trebuie să vorbim.
