Pașii întunericului

Capitolul 8

   Îi luase mai mult decât ar fi trebuit să îi răspundă lui Mikkael la mesaj, însă se panicase atât de tare încât își închise telefonul pentru a evita să scrie ceva până nu ar fi fost sigură că era exact ceea ce voia să îi spună. Știa foarte bine că ar fi putut să le ceară ajutorul Annalisei sau lui Kristen, nu ar fi fot prima dată, însă o parte din ea care încă mai gândea rațional voia să se descurce singură, pentru prima oară.
    După primele zece minute începuse să își concentreze atenția pe complet altceva, fără să își dea seama, așa uitase complet de telefonul care îi era încă aruncat pe scaun, închis. Trecuseră minute bune până când îl puse înapoi în funcțiune, iar în momentul acela se decise că era deja prea mult așa că scrisese un mesaj în grabă în care accepta să se vadă în acea dimineață.
   Dorette uitase pentru un timp de faptul că primise și vestea că echipa lor urma să reprezinte școala la localele de la Olimpiadă. Adormise zâmbind cu doar câteva ore distanță de momentul în care trebuia să fie la Mikkael acasă în acea dimineață.

    În momentul în care auzise alarma se ridică brusc din pat, cu toate că fiecare parte din ea îi cerea să anuleze tot, din cauza faptului că simțea lipsa unor ore de somn, însă și pentru că avea senzația că urma să se panicheze enorm de tare. Cu toate acestea, reușise să se pregtească într-un timp extrem de scurt și se văzuse ieșind pe ușa casei.
   Mai trecuse pe lângă casa lui Mikkael, care nu era decât la câteva străzi distanță de a ei, însă tot îi ceruse indicații pentru a se asigura că nimerea locul și pentru anu părea destul de ciudat faptul că reținuse așa repede unde locuia. 
   Încă i se învârtea în cap discuția pe care o avuse cu Annalisa ziua trecută, iar faptul că fata plecase brusc imediat după aceea o deranja și mai tare. Știa foarte bine că prietena ei voia doar să aibă grijă de ea, probabil îi spusese câteva lucruri adevărate, însă oricât de mut ar fi încercat, Annalisa nu putea să se pună în locul ei ca să înțeleagă ca avea tot dreptul să facă ceea ce făcea, avea dreptul să fie fericită de data aceea. Încă se gândea la acea discuție în momentul în care apăsase butonul soneriei din fața porții lui Mikkael.

    Băiatul îi deschise destul de rapid, cu toate acestea nu părea deloc că începuse să se pregătească de foarte mult timp. Își trecuse de două ori mâna prin păr pentru a-l face să arate decent, iar fata putea să observe cu ușurință cearcănele imense de sub ochii lui.
    — Arăți de parcă nu ai dormit de două zile. afirmă Dorette, luând loc pe un scaun din jurul mesei din bucătărie în care Mikkael îi făcuse semn să se așeze.
    Băiatul doar afișă un zâmbet în colțul gurii drept răspuns, iar în acel moment Dorette le puse pe toate cap la cap și realozase că, probabil, el chiar nu dormise cu o noapte înainte.
    — Puteam să o lăsăm pe altădată dacă erai așa obosit. continuă ea, regretând pe de-o parte faptul că o făcuse, întrucât nu știa exact cum ajunsese el să perceapă situația în care erau. Puteam să trăiesc încă câteva zile fără eșarfa aceea. încercase ea să lămurească ceea ce tocmai spusese.
     Mikkael dădu din cap, așezând un pahar cu apă în fața Dorettei, așezându-se pe scaunul din fața ei. Cu toate că dezaprobase afirmația fetei atât de evident prin mișcarea capului, îi luase câteva secunde, timp în care privise în gol pe lângă ea, pentru a putea să își sincronizeze gândurile.
   — Nu! E în regula... sunt în regulă. o asigură el în cele din urmă, adoptând brusc o stare destul de energică.
    Dorette zâmbi, luând o gură din paharul de apă, lăsând o tăcere destul de jenantă între ei. Stătuseră câteva minute bune fără ca vreunul să spună ceva, cu toate că Mikkael păruse că voia să inițializeze ceva. Până la urmă, Dorette sparse tăcerea, anunțându-l și pe el faptul că trecuseră în etapa următoare la olimpiadă. Era singurul lucru care îi trecea prin minte în acel moment așa că se folosise de asta pentru a scăpa de încă câteva minute de liniște în care nu ar fi știut dacă ar fi trebut să plece sau nu.