Iubește-mă și pleacă...

Ziua care va veni

Ceva îmi spunea că în dimineața asta voi avea parte de aventură. Parcă mă lovise ceva incert, și cu cafeaua mă înnecasem, scoteam fumul pe nas la prosteală de parcă așteptam să-mi crească aripi și solzi pe corp, iar la un moment dat chiar voi putea scoate flăcări pe nas. Încă o înghițitură din acel latté spălăcit de la aparatul de cafea al facultății, care te întâmpina la intrare în corpul B - sau cum mai spun unii, "sediul literaților"- și un iz lemnos-înțepător îmi provocă fiori în jurul gâtului dezgolit, iar misterioase furnicături rătăceau speriate pe degetele mâinii în care țineam paharul. Vânticel să fi fost? Poate vreo chemare. Dar târziu îmi dau seama că acel curent care înconjura cei doi stâlpi de susținere cam gălbejiți, simpli și anoști, vestea un inevitabil. Am fost prinsă la jumătate, de parcă planul a fost gândit dinainte să mă fi născut. Sau o fi fost scris în stele, că tot crede ea în horoscop și în alte măreții celeste. Aș fi vrut să-mi axez privirea în liniile pavelelor mohorâte care înconjurau "sediul", căci simțeam o amețeală mută și prostească, dar ochelarii îmi opreau câteva șuvițe scurte să nu-mi cadă pe față; deci vedeam în ceață și nu distingeam mare lucru. În depărtare, un mers grațios se apropia silențios și enigmatic, un fel de haină groasă și lungă acoperea trupul subțirel și pielea albă; în fine, o blondă înaltă și elegantă se apropia cu finețe. Desigur că mi-a atras atenția, rămăsese în urma tuturor celorlalți participanți la traficul pietonal, parcă era atentă să nu facă vreo greșeală în pași sau să nu schimbe ritmul. Își arunca privirea când în față, când în pământ. Parcă era și gânditoare, nu doar perfecționistă, și era destul de conștientă că visele cu ochii deschiși nu  sunt perfecte, că poți visa orice îți poftește sufletul sau - de ce nu- trupul. Bineînteles, mi-a furat toată curiozitatea și a îngrijit-o cu toată inima. Am tras în jos de rama ochelarilor și nu am mai văzut nimic, decât că era splendidă și nu știam dacă era vreo mângâiere dumnezeiască sau vreo ispită drăcoșască. Of, cât am așteptat să se strecoare pe lângă mine ca să-i admir trăsăturile puternice - dar fine- ale feței. Am dat două ture pe lângă Venus și am făcut și picnic pe lună, în anii noștri ar însemna cam vreo 27 de ierni. 27 de ierni i-a luat ca să-și proiecteze traiectoria către mine, în condițiile în care aveam doar 18 primăveri - după cum spuneam despre scrisul acela în stele și în ce-o mai vrea ea. Dacă adun cele 27 de ierni cu 18 primăveri ale mele, rezultă 45 de primăierni, aproape cât vârsta ei în toamne. Vai, ce teorii! Deja m-ai zăpăcit...despre ce tot vorbesc eu aici? Despre anotimpuri...
-Lasă-mă să continui! îmi spun în gând.
În sfârșit, s-a petrecut pe scări gingașă, atentă să rămână în paralel cu mine, a aruncat o privire rapidă, băgând de seamă că nu mă cunoaște. Îmi stătea pe limbă s-o salut, nu mi-a ieșit nici măcar un sunet, doar buzele le-am depărtat într-un suflet, s-au oprit brusc și au rămas neunse - normal că au rămas înțepenite. Să zic că atunci când m-a privit mi-a aruncat o sfoară în jurul gâtului? Nu de alta, dar nu-l mai stăpâneam și ochii erau înrobiți de asemenea. Am roșit instant când geamul ușii a reflectat imaginea ochilor mei care o urmăreau, atunci ochii noștri s-au mai întâlnit o dată. M-am întors la pururea țigară născătoare de boală și-n zadar o învinovățeam, căci nu mai eram atât de convinsă că ea îmi pricinuiește boala. Atât de ridicol sună acum că regândesc ultima idee. Sigur a fost ceva conexiune conspirațională negativă care mi-a atacat gândirea.

Miercuri, deci aproape jumătatea săptămânii, zi de post și de căință, cum ar spune bunică-mea, iar eu tocmai ce m-am îndrăgostit. O fi prematur să iau această decizie? Dar m-a zăpăcit! O defilare de o sută de metri și niște ochi misterios de calzi, suferinzi - ca să ajung la ideea care mă macină- și m-am nenorocit, Cerule! Cum și-a băgat coada, Dumnezeule, diavolul ca să mă ispitească! În zi de post! Apoi am râs, căci eu nu prea țineam post, adică mai deloc. Dar semnificația m-a indignat...și ce scop perfid...să treacă diavolul defilând în frumusețe dumnezeiască, e posibil? Ce-mi e și cu lumea asta!

Fum după fum, treaptă după treaptă, uși aliniate asimetric, un hol întunecat ușor lovit de o mână de lumină rece, plăci de marmură îl îmbrăcau mândre de statutul lor impenetrabil, un gri murdar "modern", chiar pe stil franțuzesc, că de! Aș fi vrut doar să nimeresc sala de curs, căci mă tot lăsasem așteptată de vreo 5 minute. Mă lovise în plin dis de dimineață o anxietate inexplicabil de tăioasă, mă mânca pielea, mă mânca de nervi, de nerăbdare. Am intrat și mă așez; continui conversația unor prietene, când îmi dau seama că incomoditatea venea de la haina pe care nu m-am sinchisit s-o dau deoparte. Râdeam pe înfundate cu Ariana, prietena mea cea mai bună de la facultate. Am prezentat-o astfel din motiv că mai am și alte cele mai bune prietene, doar că sunt împărțite pe compartimente. De exemplu, Irene e cea mai bună prietenă a mea din oraș, cu care am schimbat acadele și cuburi la grădiniță; sau Iana,  cea mai bună prietenă a mea din pauzele dintre cursuri, care este geamăna lui Ștefan, cel mai bun prieten al meu, cu care îmi petrec majoritatea timpului. Îmi face plăcere în suflet să cred că suntem cu toții o super mare familie iubitoare, unde domină nebunia, entuziasmul, tachinarea și glumele de cod. Noi suntem conspirația tânără.
Ariana se află la o vârstă mai înaintată de a mea, ceea ce-i "oferă" soț și copil. A, da! Și responsabilități. Ea a fost cea care m-a racolat în prima zi de facultate, vorbăreață si băgăreață din fire, ar vrea să afle orice despre oricine, nu bârfitoare, curioasă. Aș fi vrut să mă îndrăgostesc de ea, dar îmi pare instabilă, și eu nu vreau să duc conferințe de lămurire cu astfel de adulți. Era pe gustul meu, până nu a mai fost. Acum nu mi se mai pare așa atrăgătoare ca în prima zi, în schimb, a rămas ființa inimii mele; o văd atât de rar din cauza micii ei afaceri cu decorațiuni pentru interioare. Dacă stau să analizez și asta, înseamnă că ru n-am defel viață socială. Dar dacă chiar vreau să văd scris ceea ce am gândit, n-am decât să scriu că se ocupă de un lucru important: de amenajarea interioarelor. Și interiorul necesită decorațiuni, mici sclipiri care să-l facă plăcut. Ce să zic că soțul ei lucrează în construcții? Teoretic, cei doi soți își construiesc un cămin primitor pentru cel mic; practic, se ceartă zilnic. Mai învăț și eu de la adulți. Oricum, nimic nu e ce pare a fi! (învățătura întâi).

》》》》》》》》》》》》》》》》》》》