Iubește-mă și pleacă...

Trezire întârziată

Mă desfătam cu mult așteptatele raze de soare de februarie. Parșive în februarie, trebuie să recunosc, dar, totuși, e ceva! Atât de egoistă am fost, încât mi-am dezvelit tot trupul de pătura care mi-l înfășura, m-am întins pisicește peste așternut și mi-am înmuiat fața în lumina care cădea pe balcon, traversând sticla ferestrei și care, în zero secunde, ajungea la patul meu. Mă încânta primirea pe care mi-a făcut-o dulcea dimineață de luni...și era luni, dar s-a comportat frumos! Pleopele mi-au acoperit ochii, și, în lumina izvorâtoare de pace, acestea căpătau nuanțe de roz și portocaliu - așa apăreau în întunericul de sub ele. Fapt care mi-a reamintit de cei 5 anișori împrumutați de la viață, când îmi făceam avânt cu putere în leagănul din fața casei, apoi mă lăsam pe spate și vedeam aceleași nuanțe, dar atunci visam - acum nu. Acum doar așteptam cu nerăbdare ziua care avea să se desfășoare cum nu se putea mai bine. Tot egoismul meu m-a împins pe balcon, obligându-mă, cu ochii închiși, să absorb toate puterile neasemuite ale soarelui, să-i fur toată căldura, să-i șterpelesc până și ultima vlagă de optimism și să stau acolo cel puțin 7-8 minute pentru a mă asigura că planul va reuși. Am tras în piept aerul rece și înțepător, am lăsat halatul să pice lin de pe trupu-mi și m-am dezmeticit complet. Eram gata de atac! După ce mi-am repetat cuvintele în cap, eram nesigură de atac. Ce atac...? Cu cine să mă războiesc? Aveam examen peste mai puțin de o oră. Aveam timp suficient să-mi fac toaleta de dimineață și să-mi urmez veșnicul tabiet dăunător sănătății, dar îmbucurător psihicului. Așa că, după ce m-am aranjat, mi-am turnat o cana de cafea zdravănă și mi-am scos țigările. A fost un deliciu. Atât de binedispusă mă vedeam, încât m-am decis să-i binedispun și pe colegii mei, care așteptau anxioși ora de examen. Bineînțeles, am reușit, pentru că eu sunt spiritul facultății. Nu că mă laud cuiva - nici măcar mie, dar am darul acesta de a întreține atmosfera sau de a da cu ea de pământ. Științific, e nul ceea ce am afirmat; omenește, se înțelege! Așa că le-am oferit colegilor mei o bucățică din mine. Teroarea a intrat în sală odată cu profesoara care ne-a tot torturat un semestru întreg; era de înțeles că eram nerăbdători să luam un 5 și să ieșim de acolo cât mai repede cu putință. Dumneaei, la fel de "drăguță" ca de obicei, ne-a dat subiecte diferite. Mă aflam lângă Ștefan, cu care am schimbat foile cu subiectele, întrucât subiectele adresate fiecăruia nu ni se potriveau. A fost pentru prima dată când am acționat atăt de riscant, având în vedere că profesoara în cauză și-a instalat mototoala ființă la vreun metru de mine. Am experimentat două ore de tortură psihică și eu, și Ștefan. Într-un sfârșit, ne-am ridicat, am discutat pe tema aceasta, ne-a trecut frica de examen, dar și noi am luat 5-ul. Eram mai mult decât mulțumită de ageritatea și mințile noastre. Împreună suntem mai buni. Avem conexiunea noastră.
***
Ce stare pasivă și ce neliniște mă bântuia! Am trecut din îngustul hol în bucătăria caldă. Am deschis frigiderul cu nesaț și apoi m-am oprit obosită. Pe el doilea raft al frigiderului, fix în fața mea, zăcea un tort de ciocolată. Tare lăbărțat, neasemuit de hidos, care mi-a tăiat toată pofta imaginată. Am dat să închid și m-am uitat la nuca înmuiată în cremă, părea delicios..totuși. Am trecut de toate denivelările plictisitorului blat făcut de mama și mi-am trecut degetul prin cremă. Era gustos. "Uite o pildă folositoare în viață!" m-am gândit. Tortul cel neaspectos era umplut cu cea mai dulce cremă de ciocolată, în care era înmuiată nucă. Adică: un om care nu-ți zice nimic după aspectul său poate ascunde la interior o bunătate și un suflet cald de care tu nu ai habar, iar nuca ar fi sclipirea care-i împrejmuiește inteligența afectivă. Fiți curajoși, prieteni, și gustați tortul! Pentru că tortul iese în evidență din toate ștersele mâncăruri.
***
Mă văitam într-o căldură năucitoare, foarte neobișnuită pentru luna februarie. Camera mea era liniștită - dezordonată, dar liniștită. Răcoroasă și ea, și patul. O, și patul ce bun prieten mi-a devenit în ultima perioadă! Derulam paginile de facebook, mă plictiseam în ultimul hal. Nu-s un am activ social, e cert; intru pe paginile de socializare pentru a-i citi postările și pentru a-i urmări pe ascuns fotografiile diversele călătorii și activități. Mă minunam în continuu, în felul acesta mă simțeam mai aproape de ea.
***
Astăzi, în timpul seminarului de literatură engleză, profesoara vorbea despre o anume Tess, un personaj cu un destin nefavorabil ființei umane, care a trecut prin viață cu mari greutăți, și care, părăsită de soț după prima noapte de căsătorie, a fost nevoită să se mărite cu un bărbat înstărit. După o anumită perioadă de timp, primul soț, Angel, a căutat-o, minunându-se de statul pe care îl deținea și de ținuta ei. Tess a intrat într-o criză de isterie la revederea acestuia și-și derula în cap amara viață pătimită, scoțând cuvinte alambicate și neterminând propozițiile. În sfârșit, în nebunia ei, decide să fugă cu Angel, marea ei iubire, după uciderea soțului. Finalul este unul trist, după cum profesoara a ținut să ne precizeze încă de la început...și am debitat, până la terminarea seminarului, asupra unei idei. Viața este scena în care jucăm diferite roluri; ne putem impune să jucăm orice: putem, de pildă, să jucăm rolul studentului care este atent la curs și care este interesat de ceea ce se vorbește; sau rolul omului depresiv, care își implantează în cap gânduri și idei negre; de asemenea, putem fi actori ai unei vieți frumoase și liniștite. Putem juca orice, imporatant este să nu rămânem într-un singur personaj. Cum gândeam și situația lui Tess: putea să renunțe definitiv la Angel și să-și trăiască viața nefericită alături de soțul ei, să nu-l omoare, să beneficieze de averea acestuia și de toate luxurile oferite. În schimb, ea a preferat iubirea, l-a ales pe Angel, iar în scurt timp a fost omorâtă drept consecință a crimei comise. Considera că iubirea dintre ea și Angel era singura adevărată pe pămănt, consecință fiind dorința de a-și continua iubirea alături de el dincolo de moarte. Putea alege un scenariu diferit, dar ales câteva ore de iubire în schimbul unei vieți luxoase. Noi, oamenii, suntem principalii actori, cei ai vieții..nu din cărți, ci din viața de zi cu zi.
Astăzi, în urma acestei idei, am ales să joc o tânără veselă, care e atât de nerăbdătoare să ajungă acasă, în camera-i răcoroasă și calmă, încât i-a făcut câteva aprecieri profesoarei de seminar, a salutat frumos și a sărit în mașină direct spre casă. Gândind acestea, nu m-am mai gândit la vreo necesitate de afecțiune, nu m-am mai gândit la ea. Știu doar că abia aștept să o văd, din întâmplare, săptămâna asta pe femeia care mi-a intrat în carne. Dar azi...nu!
》》》》》》》》》》》》》》》》》》》