Da, l-am iubit, si inca il mai iubesc. Atât de mult încât nici măcar nu pot realiza acum cât de mult și nu pot explica, nu pot înțelege cum eram atât de apropiată de el, cum fiecare îmbrățișare îmi era balsam pentru suflet, cum mi se citea iubirea în priviri, cum simțeam un nod în gât atunci când îl priveam, cum mă simțeam întreagă atunci când îl îmbrățișam. L-am iubit atât de mult încât mă sperie acum ideea de a fi iubit pe cineva cu atâta putere, de a crede într-un om fără urmă de teamă, de a dărui tot, de a-l face pe el centrul gândurilor mele și rațiunea mea de a fi. L-am iubit atât de mult încât aș putea scrie cărți despre toate acele sentimente, despre cât am suferit, despre cât am iubit. Și acum? Acum sunt goală pe dinăuntru și nu mai regăsesc, oricât aș căuta, acea iubire. Pentru că am înțeles că oricât ai iubi un om, el are ceva de ascuns, iar ochii care nu se văd chiar se uită. Sunt convinsă acum de asta, de faptul că mi-au trebuit zile bune să-l uit, dar că acum el nu mai face parte din mine asa cred. A fost cândva, un vis frumos, acum îmi rămân doar pagini întregi scrise despre el și multe alte cuvinte în minte…
